popa


Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.