La început era mai bine,
doar un pumn ridicat şi-un deget arătător împingea avertismentul
cum împinge copilul de mină un vagonet de cărbune spre lumină.
Te avertizăm-strigau, te avertizăm, n-ai voie să calci linia continuă,
circulă pe dreapta, regulamentar, nu ai voie să ieşi din coloană,
nu depăşeşti coloana, păstrezi cadența paşilor cum impune şeful de grup,
altfel eşti pasibil de pedeapsă!
Azi nu mai au răbdare, a venit vremea ameninţărilor.
Trage pe dreapta, îmi strigă, n-ai voie pe mijloc, mă atletule rezistent,
oaie neagră ce eşti, te bag la bulău pînă te albeşti!
Eu merg înainte pe contrasens, alerg printre două linii continue,
între două benzi de autostradă, n-am de ales, pe margine sunt crocodili.
Nici acasă nu mă mai duc, în garsoniera de 4 pe 4 de la etajul trei
mă aşteaptă tropăind o turmă de elefanți.
Înaintea mea aleargă o mînă de tineri, agenții ne fluieră,
metalul rece li s-a lipit de degete, obrajii li se umflă ca nişte foale
cînd trag aer în piept. Ț-ai dracu de atleţi, ne strigă,
v-ați găsit voi să ne tulburați liniştea, intrați în rînd că vă altoim,
lasă că avem noi ac de cojoacele voastre!
Apăraţi de garduri de fier, crocodilii sunt în delir.
Aşa, dom’ agent, strigă cu gurile căscate şi-şi agită dinţii ca pe nişte săbii,
tu-le neamu’ de alergători,
s-au găsit ei cu moț să se înhame la locomotiva noastră,
să ne fure votul democratic.
Dă-le în cap, dom’ agent, în cap,
noi n-avem nevoie de atleţi, noi n-avem nevoie de morală,
noi n-avem nevoie de recorduri mondiale la atletism,
noi respirăm cuminți dincolo de gardul de sîrmă ghimpată,
mergem pe drumul trasat şi nici măcar de grad n-ar fi nevoie,
e suficient că-l ştim, l-am învățat pe dinafară.
Noi suntem mulți, cuvîntul nostru contează, rupe-le cocoaşa, domnule agent.
Alerg pe linia continuă,
am grijă să nu calc nici un pas alături şi încasez conştiincios toate loviturile,
la capătul drumului mă aşteaptă adevărul.
Are capul spart.