Fără pieliţă


Raionul de mezeluri din Profi, duminică pe la zece, într-o dimineaţă posomorîtă de februarie. Vînzătoarea e un pic sictirită şi cam adormită, deranjată în tihna ei de client băgăcioşi. În faţa raionului se opreşte un domn trecut de prima tinereţe, ajuns la a doua, sau chiar la a treia, că bărbaţii după 55 de ani parcă au o singură vîrstă pînă după 70 cînd pica brusc şi devin moşi. Să zicem că domnul nostru are cam 55-57 de ani, păr grizonat tuns scurt, obraz cu riduri decente peste care barba îşi creşte în voie ţepii. În coşul roşu, de mînă aruncase un borcan de muştar şi-o pîine feliată.
– Bună dimineaţa, spuneţi vă rog.
– Doisprezece felii de caşcaval Delaco.
Femeia ia batonul de caşcaval, îi desface coaja de plastic şi-l feliază cu ceva effort în aparatul de feliat mezeluri. Aruncă feliile pe cîntar, le împătureşte în hîrtia cerată cu însemnele magazinului, pune codul de bare pe capătul împăturit şi întreabă cu greutate, după ce-şi înghite înjurătura ce dă să scoată capul printre buze.
– Mai doriţi ceva?
– Da, 300 de grame de salam de Sibiu, dar vă rog să-l feliaţi fără pieliţă.
– Vreţi să feliez salamul fără pieliţă?, face femeia ochii mari şi-l fixează cu irişii căprui gata de atac.
– Da, aşa am spus. Vă rog să-i scoateţi pieliţa.
– Nu vreţi să-l şi mănînc în locul dumneavoastră?
Replica îl lasă pe grizonat cu gura căscată. Se vede prin haina groasă, kaki, cum broboane de sudoare i se adună sub brat şi-i pătează cămaşa. Plusează.
– Nu înţeleg, v-am rugat doar să-i scoateţi pieliţa.
– Iar eu vă spun că nu am voie să fac asta şi oricum nu-l pot felia fără pieliţă, că s-ar împrăştia tot. Îl luaţi cu pieliţă şi-l desfaceţi singur acasă, sau nu-l mai luaţi. Vă rog să vă decideţi.
Resemnat, omul cedează, doar pentru că se grăbea, se vedea pe faţa lui că se grăbeşte.
– Biine, feliaţi-l aşa, cu coajă.
În spatele e deja coadă, vînzătoarea e singură pe tot raionul dar se apucă tacticoasă, cu răbdare, să-I felieze salamul. În sfîrşit termină de cîntărit, împachetat, lipit codul de bare, omul nu mai vrea nimic, ea îi urează o zi bună cu aerul cu care i-ar spune “şi mai du-te-n pizda mă-tii”. Se întoarce la clientul următor, îl întreabă ce doreşte şi bombăne cîteva minute singură. Domnul cu tinereţea coaptă se opreşte la vitrine cu măsline. Burlacii ăştia între vîrste sunt atît de previzibili…

Ura


Bătrînii se trezeau primii, din crucea nopţii, n-aveau somn, simţeau apropierea morţii şi voiau să apuce să-i mai închidă o zi uşa în nas.
Bunicul îşi trăgea şosetele de lînă, îndesau bine în ele manşeta izmenelor groase, de bumbac şi trăgeau deasupra pantalonii de dimie ţesută în război de muierea harnică în nopţile lungi de iarnă şi aprindea focul, să nu-I îngheţe baba cînd se dă jos din pat. Paoi ieşea, rînea grajdul, hrănea animalele, punea coceni în iestea oilor, se mai contra cu berbecul cornut, le mai băga mina între picioare să le piţăie ugerele mici, să vadă dacă-s gata să fete.
Bunica se spăla temeinic, îşi străngea bine betele peste fusta creaţă de lînă, îşi pieptăna părul albit în oglindă, îl prindea bine să stea sub basma toată ziua, să nu se facă de rîs cu şuviţele rebele ce-ar fi scăpat din strînsoare, îşi trăgea baticul pe frunte şi-l lega simplu sub bărbie. Ieşea fuga, aducea doi morcovi, două cepe, nişte cartofi, ouă, uneori punea la fiert nişte făsui ales şi pus la muiat cu o seară înainte, alteori cobora de pe culme un şir de porc din care avea de gînd să facă o ciulama, scotea o bucată de brînză proaspătă din putinei, o bucată de şuncă de la usturoi, pîinea de sub ştergar şi le punea pe masă, Curăţa repede legumele, le arunca în oală şi înteţea focul.
Cînd bătea bunicul bocancii pe prag prînzişorul era deja pregătit, scaunul aşezat la locul lui, în capul mesei şi ştergarul alb pregătit să se şteargă moşul pe mîini şi pe faţă înainte de a se aşeza la masă. Moşul intra întîi cu un ţoi de ţuică rece în mînă, îl aşeza pe masă, apoi se spăla pe mîini şi faţă cu apă călduţă pe care i-o turna baba cu o cană deasupra ligheanului, se ştergea, se aşeza la masă în locul ştiut, ofta odată lung, mulţumea lui Dumnezeu pentru ziua bună, pentru mîncarea de pe masă, se aşezau şi prînzeau în timp ce el îi povestea ce se întîmplă prin curte, care oaie o să fete prima, ce treburi urmează să facă peste zi, mai luau o data calendarul să numere zilele rămase pînă o să aibe lapte, sau purcei de la grăsuna cu urechile pe ochi.
La sfîrşit bunica strîngea masa, punea mîncarea rămasă la loc în cămară, ieşea, hrănea cîinele, pisica, arunca fărîmiturile în bătătură la păsări, nu lăsa nici măcar o coajă de pîine să se piardă aiurea, era păcat.
Dacă era vremea bună ieşeau la muncă afară, pe cîmp, în grădină, prin bătătură, dacă nu, el se aşeza în pat şi sforăia aproape instantaneu, ea se aşeza la picioarele lui cu ceva de lucru în mînă. Nu i se odihneau mîinile o clipă, cocea, împletea, cîrpea, ţesea, corşeta. Cînd mergeam pe la ei erau fericiţi, ne spuneau poveşti, rîdeau mult cu noi, buna ne cocea plăcinte şi dovleac în cuptor, gogoşi, minciunele, cozonac. Nu făceau politică, nu încercau să pună ţara la cale, nici să-şi impună părerea. Lăsaseră grijile şi responsabilităţile pe umerii copiilor “ia dă-i alimănitului, că doar n-o să-i duc eu în spinare pînă la bătrîneţe, să muncească să-şi facă singuri.” Bunicul avea o vorbă “cum îţi aşterni, aşa dormi, taică. Aveţi grijă cu ce plapumă vă acoperiţi, să nu vă rămînă picioarele pe afară.”
I-am iubit cu patimă, îi iubesc şi acum cînd sunt pe Carul Mare. I-am iubit şi respectat pe toţi bătrînii satului meu, am învăţat să nu ridic vocea, să nu-i înfrunt, să nu-i jignesc iar ei mă ştiau şi-mi răspundeau cu seninătate la salut, mă întrebau de sănătate şi mă încurajau să fiu om.
Aceştia erau bătrînii de odinioară. Nu-i recunosc în aruncătorii de portocale din faţa palatului Cotroceni, sau de la DNA. Nu, nu. Aceia nu sunt bătrînii neamului meu, nu sunt ai mei, nici ai voştri. Ochii bătrînilor nostri nu ştiau ura.