Costic-al Ghinii


Toată vara umbla ca un huhurez pe cîmp în fiecare noapte. Pleca cînd începea să se îngîne ziua cu noaptea și se mai întorcea a doua zi după ce soarele era deja sus. N-avea somn, de-aia se şi făcuse pîndar la CAP sub pretextul că munceşte să adune zile şi pentru nevastă-sa, că era bolnavă de năduf, nu putea să muncească pe cîmp ca muierile alea, sănătoase.
Era doar un praf în ochi munca pentru muiere, îi plăcea să știe că oamenii se tem de el și acum, la bătrînețe, așa împuținat și cocoșat cum era. Avea un corn de vacă în care sufla într-un anume fel și toți hoții își luau picioarele la spinare cînd îl auzeau, îl cunoșteau după sunetul cornului că e cel mai al dracu’ pîndar de pe tarla. De multe ori își lepădau acolo, în mijlocul lanului, sacul cu drugile de porumb furate. El aduna sacii și-i ducea a doua zi la sediu, corpuri delicte. Avea un miros al dracului de bun, reușea să-i dibuie pe hoți după pînza sacului, după cusărturile găurilor, după sfoara cu care erau legați. Mergea direct la președinte și-i spunea:
– Uite, tovule, l-am prins azinoapte pe-al lui Mămăligă-n porumb.
– Da de unde știi mata, mă, nea Costică, cine a fost? L-ai văzut?, se mira ăla de fiecare dată, de parcă nu mai auzise în viața lui așa minune mare.
– Știu, răspundea scurt nea Costică. Nu vezi că e sacul lui?
– Nu văd omule, unde dracu să văd, răspundea tovul exasperat. Nu înțelegea și pace cum știe moșul ăsta cocoșat ai cui sunt sacii de fiecare dată.
Într-o vară l-a pus la încercare, l-a trimis pe cumnatu-său cu un sac de-al lui fix pe tarlaua pe care pîndea Costică al babii Ghina. A stat ăla-n porumbi pînă i-a simțit răsuflarea moșului. Mai-mai că era să-l prindă în fapt. A doua zi dis de dimineață nea Costică era cu sacul la picioare pe treptele sediului. Cînd a coborît președintele din șaretă a dat cu ochii de el.
– Ce dracu cauți la ora asta aci, nea Costică?, l-a întrebat de parcă nici usturoi n-a mîncat nici gura nu-i puțea.
– Ia, am venit să-ți spun o vorbă, tovule.
– Mie, neică? La ora asta? Ce-ți veni?, a pus șeful întrebare după întrebare și-a zîmbit fin pe sub mustață, să nu se prindă moșul. Credea că l-a prins cu mîța-n sac.
– Tu nu te pui cu Costic-al Ghinii că te bag în pizda mă-tii cît ai clipi, așa să știi. Să-ți iei sacul și să nu te mai prind în tarlaua mea că să fiu al dracu dacă nu-ți fac felul.
Îi luase frica președintele, ce mai. În sinea lui avea convingerea că moșul are pe dracu băgat în cocoașa din spinare, altfel nu se explica nici puterea lui, nici felul în care reușea să-i cunoască pe toți după nimic.
Iarna se schimbau lucrurile, iarna dormea și pentru nopțile verii. Unde punea capul, acolo sforăia de zdrăngăneau geamurile.
Se trezea dimineaţa odată cu zorile, îmbrăca pantaloni groşi de dimie neagră peste izmene, lua șosete de lînă, flanelă de lînă, mănuși de lînă împletite de babă, cojoacă de lînă în spinare, trăgea peste urechi o căciulă desfundată din blană de miel, ieșea afară în ninsoare şi se mai întorcea peste vreo oră. Întîi spărgea lemne din cele uscate, le făcea surcele, intra înapoi și făcea focul. Baba aștepta în vîrful patului cu împletitura în mînă, pînă se încălzea bine în cameră. El tropăia puțin pe scară, făcea pîrtie, scotea apă, potolea păsările şi animalele, spărgea din nou lemne, aducea în casă, se scutura bine de zăpadă, se descălța, punea ghetele ude la gura sobei și se dezghioca de toate țoalele groase. Se întindea în pat, punea capul pe pernă şi mîna porcii la jir.
– Scoal’ Costică şi hai să mănînci, îl zgîlțîia baba cînd avea masa pusă.
Sforăitul înceta, Costică tușea și se îneca de cîteva ori ca un carburator înfundat, se ridica, se mai spăla odată pe mîini şi pe faţă şi se aşeza la masă. Mînca, se punea înapoi în pat şi adormea. Puteai să tai lemne pe el, că nu-i păsa.
– Costică, scoal’ alimănitului și mai taie lemne că nu mai am, îl înghiontea baba după un timp.
Se scula bătrînul, se îmbrăca şi ieşea afară să spargă lemne. Se întorcea cu braţul plin, se dezbrăca şi se culca la loc.
– Scoal’ Costică, nu auzi cum zbiară capra aia de foame, îl trezea muierea din nou după o vreme.
El nu auzea nicio capră, sforăia prea tare dar, docil, se ridica din pat, se îmbrăca şi pleca să mai dea odată de mîncare caprelor, să le pună apă şi să mai aducă lemne. Istoria se repeta de cîteva ori pe zi. Pe seară, cînd întunericul se așeza temeinic peste sat și gerul făcea zăpada să strălucească muierea nu mai rezista și-l lua la zor.
– Mă Costică, fi-ţ-ar făcutul al dracului să-ți fie, mai scoal’, mă, şi tu că apune soarele peste tine şi dormi de-azidimineaţă, m-ai înnebunit cu sforăitul tău. La noapte ce-ai să mai faci? Biata de ea era deja sătulă de stat cu el pe vatră ziua întreagă și să-l asculte cum sforăie, îi țiuiau urechile de atîta singurătate.
– Pe dracu’ fac, Mărioară, se revolta moșul pentru prima dată pe ziua aia. Dorm, normal că dorm, că nu m-ai lăsat să închid un ochi toată ziua!

Un gând despre „Costic-al Ghinii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.