Sunt aici, lîngă tine,
mereu,
chiar de te prefaci
că nu mă cunoști,
ba nici măcar nu mă vezi și,
dacă ți-o iau înainte,
mă privești mirat,
de parcă nu ne-am
cunoaște de atîta amar
de vreme.
Sunt aici, în urma ta,
îmi potrivesc pașii
după pașii tăi,
respir în același ritm cu tine,
îmbrățișez cu brațele tale,
sărut cu buzele tale
aceeași femeie pe care
o iubești,
plîng uneori, cînd ploaia
îmi acoperă lacrima și
mă ascunde sub vălul ei,
trăiesc fiecare clipă
cu speranța că,
într-o zi oarecare,
mă vei vedea și-mi vei spune
în șoaptă
„îți mulțumesc,
umbra mea.”
Zi: ianuarie 1, 2017
Dilemă
Ce se întîmplă
pînă la urmă cu
oamenii neiubiți?
Înțeleg, trăiesc și ei
printre ceilalți,
ca și ceilalți,
uneori mai bine,
alteori mai rău,
își ascund tristețea în
spatele măștilor
sau o transformă în ură,
fiecare după posibilități,
numără zilele, anii ce trec,
își păstrează speranța
pentru un timp,
apoi îngroapă în
fiecare an cîte o bucată
din ea în cîte un colț
mucegăit de cimitir unde
și-au îngropat cîndva
și tinerețea.
Înțeleg că trăiesc sau
se chinuie să mimeze viața,
dar, cînd ochii se închid și
ultima fărîmă de speranță își
ia zborul spre nicăieri,
ce se întîmplă cu
oamenii neiubiți?
Există, oare, un rai al lor?
Amăgiri 