Ce se întîmplă
pînă la urmă cu
oamenii neiubiți?
Înțeleg, trăiesc și ei
printre ceilalți,
ca și ceilalți,
uneori mai bine,
alteori mai rău,
își ascund tristețea în
spatele măștilor
sau o transformă în ură,
fiecare după posibilități,
numără zilele, anii ce trec,
își păstrează speranța
pentru un timp,
apoi îngroapă în
fiecare an cîte o bucată
din ea în cîte un colț
mucegăit de cimitir unde
și-au îngropat cîndva
și tinerețea.
Înțeleg că trăiesc sau
se chinuie să mimeze viața,
dar, cînd ochii se închid și
ultima fărîmă de speranță își
ia zborul spre nicăieri,
ce se întîmplă cu
oamenii neiubiți?
Există, oare, un rai al lor?
Amăgiri 
Mai degrabă al „lor” (în care mă includ). Un iad început aici (odată cu mimarea vieții) și probabil continuat, perpetuu, acolo.
ApreciazăApreciază
Mai degrabă un iad – al „lor” (în care mă includ). Un iad început aici (odată cu mimarea vieții) și probabil continuat, perpetuu, acolo.
ApreciazăApreciază
😦 Ce trist. Măcar acolo, în altă lume să cunoască toți fericirea.
ApreciazăApreciază
Să ne amăgim că nu există oameni neiubiţi! Şi că nu vom ajunge noi, astfel!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, amăgirea… doar că ea duce mai totdeauna la dezamăgire și asta de pe urmă e al naiba de amară.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Eu cred că oamenii neiubiti știu să iubească cel mai frumos. Și, fără să știe, împrăștie in jur atât de multă iubire încât fac totul să strălucească in jur. Poate ca asta e menirea lor.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tare frumos spus, Fată de fragi. Și totuși, au și ei nevoie să se simtă, măcar din cînd în cînd, iubiți, altfel se ofilesc și mor cu amarul în suflet și-i păcat, tocmai pentru că știu să iubească atît de frumos. 🙂
ApreciazăApreciază