Am urmărit azi o porumbiţă. Era într-un grup de patru porumbei, sus pe o sârmă suspendată deasupra tuturor. Nu i-a plăcut compania şi a plecat de lângă grup, dar nu în zbor, cum m-aş fi aşteptat, ci mergând ca un acrobat pe sârmă. Strângea bine sârma cu degetele, punea pasul, strângea din nou sârma cu degetele celuilalt picior. Când se dezechilibra deschidea aripile şi fâlfâia scurt, cât să se echilibreze la loc. Ca atunci când te străduieşti să mergi pe-o linie trasată cu creta pe asfalt şi deschizi larg braţele, să nu cazi. N-am fotografiat-o, deşi aş fi vrut. Aparatul nu ar fi reuşit să surprindă nici concentrarea nici determinarea ei. Din când în când întorcea capul şi privea înapoi, parcă voia să măsoare distanţa faţă de cei lăsaţi în urmă. Când a considerat că şi-a acordat suficient spaţiu, s-a oprit. Ceilalţi au privit o secundă după ea, unul chiar a făcut doi paşi s-o urmeze, dar i s-a părut muncă grea, aşa că s-a întors la îndeletnicirile anterioare. Ea şi-a curăţat puţin penele, a prins o pală de vânt, şi-a întins aripile şi-a zburat. Îşi demonstrase esenţialul.

Cumva logic, mi-a adus aminte de melodia celor de la Vama.