Cu sufletul meu


M-am trezit într-o zi de luni. A fost o trezire bruscă, crudă, cu lumină puternică ce-mi rănea ochii.
Am privit în jur de parcă aş fi fost pe altă planetă. În jurul meu, oamenii îşi vedeau de treburile lor cotidiene. Natura îşi vedea de treburile ei milenare, soarele strălucea, copacii înfrunzeau, melcii îşi puneau căsuţele la adăpost pe scoarţa lor zgrunţuroasă, salcâmii înfloreau, albinele bâzâiau încărcate de polen, fluturi albi se alergau îndrăgostiţi prin iarbă, Dunărea strălucea, tulbure, în soarele dimineţii.
Puteam spune că era dimineaţa perfectă într-o lume pe care, până atunci, doar o visasem, fără s-o cunosc cu adevărat. Mai răzbătuseră până la mine câteva secvenţe, când şi când, flash-uri prinse cu colţul ochiului şi întipărite pe retină.
Dimineaţa aia era, totuşi, nou-nouţă, scoasă din cutie, abia desigilată. Strălucea de proaspătă. Doar eu eram veche şi străină în ea şi-o priveam cu neîncredere şi uimire, de parcă nu mai prinsesem dimineţi însorite în viaţa mea. Mi-era caldă peste oboseala veche.
Am păşit cu grijă pe străzi, m-am aşezat pe o bancă de lemn în parcul pe care paşii mei îl străbătuseră grăbiţi ani la rând, am privit copiii jucându-se urmăriţi de privirile vigilente ale bunicilor, am ascultat zumzetul oraşului, mi-am vărsat sacul cu lacrimi -l-am scuturat bine, până s-a desprins şi ultima-, am ascultat ultimele bârfe, necazuri, poveşti spuse cu voce scăzută, confidenţe, am cutreierat magazine, m-am prăbuşit pe un fotoliu de nuiele, sub o umbrelă, pe o terasă întinsă pe stradă, am băut o gură de apă şi-am respirat adânc.
Eram eu, cea veche, invizibilă, într-o lume cunoscută şi totuşi prea nouă.
Atunci am realizat că, indiferent ce-aş vrea să fac, pot face, fără să mă intereseze ce spun ceilalţi, ce gândesc, cum interpretează gesturile mele, pentru că viaţa mea e doar a mea. Abia atunci am simţit că-s liberă să simt şi să acţionez cum îmi dictează conştiinţa şi, paradoxal, m-am prăbuşit. Trebuia să reînvăţ să merg, uitasem paşii, tot sprijinindu-mi acţiunile de părerile altora.
Azi sunt altcineva. Poate că greşesc de multe ori, poate-s prea deschisă şi prea independentă, poate par exagerată unor ochi neavizaţi. Eu doar încerc să iau din viaţă bucurii mărunte şi să dau mai departe din ele.
Nu mai las pe nimeni să-mi influenţeze destinul. Am ridicat un gard despărţitor care opreşte la o oarecare distanţă pe oricine-ar încerca să pătrundă mai adânc în viaţa mea. Deocamdată trec printre oameni ca un fluture negru ce atinge cu aripa câte un umăr, în treacăt şi zboară mai departe.
Oamenii încă mă mai judecă, încă mai încearcă să-mi măsoare bătăile inimii, să-mi ghicească gândurile, să-mi catalogheze gesturile. Oamenii, cu existenţele lor mărunte şi limitate, nu ştiu că un fluture trăieşte în 24 de ore cât ei într-o viaţă şi moare fericit pentru că şi-a împlinit menirea.
Au trecut doi ani. Şi nu-mi pare rău.

Reguli


De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
ai grijă,
să vii cu mâinile curate.
Mai are încă în lemn
rănile piroanelor
cu care a fost răstignit.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
să te descalţi la uşă
şi să păşeşti peste prag
pe vârfuri,
să nu-i striveşti cu pasul plin
petalele de cristal.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
gându-ţi să aibă
puritatea primei zăpezi,
să-l cureţi de cenuşa
celor pentru care-ai ars
pân-ai ajuns la mine.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
să aduci pe palmele-ntinse
inima goală, pulsând de viaţă
cu toate cicatricile ei.
O voi vindeca
cu rănile inimii mele.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
să ai inima curată
şi să păşeşti cu grijă,
pe vârfuri,
să nu întuneci zâmbetul copilului
care se roagă-n el.