ceartă

de

Gâlceava


-Băi, vere Lache, dă-mi, băi, purceaua. Nu vezi că nu e purceaua ta? E purceaua mea, mă, striga Stelică de dincolo de poartă, cu pălăria dată pe ceafă, transpirat şi uluit de fapta vărului său şi privea în curte ridicat pe vârfuri, peste porţile înalte de tablă vopsită cu grund. Să mor io, dacă plec de-aci până nu-i dai drumul pe poartă!

În curte, văru-su Lache, cu bustul gol, îmbrăcat doar cu pantaloni negri de dimie, albiţi de praf, aduna cu lopata şi încarca în căruţă o grămadă de gunoi de grajd.

-Măi Stelică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere. Singură a venit şi a intrat în curte, uită-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi. Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta? Ce dracu ere, te ştiam om serios, a răspuns calm, fără să se uite la omul care transpira agăţat cu amândouă mâinile de marginea porţilor.

-Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură?, se agita Stelică şi mai c-ar fi sărit porţile să intre în curte peste văru-său, dacă n-ar fi prea înalte. Lache a strâns mai bine coada lopeţii în palmele bătătorite şi muşchii obrajilor i-au jucat scurt când a scrâşnit din dinţi.

-Mă vere, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Du-te şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr. Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti, mă?

Purceaua grohăia şi privea pe sub urechile-i clăpăuge la oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni care-şi duceai de primăvara porcii să pască în pădurea de pe malul Dunării. Purcelelor le plăceau porcii mistreţi şi veneau acasă cu purcei tărcaţi cu dungi roşii şi boturi lungi ce purtau în ei sâmburele de libertate pus acolo din sămânţa tatălui. A scuturat urechile şi a privit când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Ei nu-i păsa pe mâna cui rămâne atâta timp cât avea mâncare din belşug şi-un troc cu apă împuţită în care să se scalde.

-Treaba ta, vere, a zis Stelică şi si-a desprins mâinile de poartă că amorţise agăţat acolo şi începuseră să-l doară. Eu mă duc la poliţie, să ştii. Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău.

Lache a ridicat din umeri, s-a proptit cu bărbia în coada lopeţii şi-a privit pentru prima dată spre poartă cu ochii lui mici în care scăpăra verde o lumină rece.

-Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn. Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea.

Din drum, Stelică a strigat mai tare, că se depărtase.

-Dracu s-a gândit că o să furi tu purceaua să-i fac semne. Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti. Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu să-ţi mai aduc?

-Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, a încheiat Lache, tăios, discuţia. Pe după garduri, vecinii îşi făceau de lucru prin grădini şi ascultau, curioşi să vadă cum avea să evolueze cearta.

Nervos, Stelică a dat cu pălăria de pământ în mijlocul uliţei.

-Biiine, vere, mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată, a încheiat ca şi cum şi-a fi pus o pecete pe soartă şi-ar fi făcut ultimul jurământ de care avea să se ţină cu străşnicie, de-ar fi fost să moară din asta. S-a aplecat, şi-a cules pălăria din praf, a scuturat-o de pantaloni, şi-a pus-o la loc pe creştet şi-a plecat. Dădea din mâini ca apucat, se jura şi drăcuia să-l audă urechile ce stăteau la pândă dincolo de garduri.

-O să văd pe dracu’ să te ia de gât, a strigat şi Lache din mijlocul bătăturii, doar aşa, să aibă ultimul cuvânt, să nu-l creadă vecinii uşor de încălecat.

Amândoi păreau să aibă dreptate. Stelică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să mănânce dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat să pască pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta.

Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că a dracului, cum prindea câte un pui de găină, cum îl înghiţea cu tot cu pene. O bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, degeaba. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă. Prin primăvară, ce dracu păţise nu ştia, că începuse să slăbească. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul, a băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care tânjeau de foame şi ajunseseră ca nişte arătări de nu îndrăznise nici să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi? Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe. Când vara era pe sfârşite, a apărut pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. A intrat repede în curte şi şi-a strigat muierea.

-Mărie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

Muierea a ieşit repede din casă cu ochelarii pe nas şi o cârpă colorată în mână.

-Ho, omule că eram în maşina de cusut! Venii, uite, ce vrei?, l-a întrebat în timp ce cobora desculţă pe treptele de ciment şi se îndrepta spre poartă. Lache a deschis poarta larg şi a arătat cu mâna spre purcea.

-Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu trei luni la pădure?

-De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule, asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?, s-a mirat Măria cu voce tare.

-Proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?

Măria s-a mai uitat lung la purcea şi-a dat din umeri.

-Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

Lache nu s-a dat bătut. A ciocănit cu degetul în fruntea înaltă a Măriei s-o trezească şi-a găsit justificarea,

-Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

S-a ţinut Măria şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi, curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei şi când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat, parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

Stelică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţia la poartă. Poliţistul, împăciuitor, nu prea şi-ar fi stricat relaţiile cu niciunul din beligeranţi. A încercat o negociere.

-Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata? Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia, l-a periat întâi pe ţăranul reclamat. Lache şi-a lăsat mândru pălăria pe ceafă şi l-a privit  drept în faţă pe vărul reclamant.

-Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat.

Poliţistul a replicat repede, să nu-şi piardă avantajul.

-Nea Lache, ştii ce zic eu? Dă-i, bre, drumul pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Stelică şi terminăm şi noi cu scandalul.

Lache n-a vrut să creadă poliţistul că are ceva de ascuns.

-Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite. Şi a scos purceaua pe poartă. Se adunaseră vecinii lui ca la urs, venise şi Stelică, adusese cu el şi vecinii lui, poliţistul era şi el atent să vadă ce face matahala. A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Stelică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Lache a transpirat tot când a văzut că animalul îl trădează. S-a făcut că se ţine să n-o lase să iasă-n grădinile de la marginea satului şi-a întors-o din drum după ce-a lăsat să-i cadă, ca din întâmplare, o mână de porumb la poartă. Purceaua a mirosit porumbul, a lins satisfăcută bob cu bob şi a intrat înapoi în curte. Lache s-a şters cu dosul palmei  pe frunte şi-a răsuflat adânc. A închis porţile în urma animalului şi s-a strecurat în drum.

-Vezi, dom’ şef că s-a întors? E purceaua mea, domnule, v-am zis, a rostit apăsat şi s-a uitat cu ură la lumea strânsă-n drum. Poliţistul, îngăduitor a aprobat din cap, a scris procesul verbal şi-a pus vecinii să semneze de martori.

-Ce să-ţi fac, nea Stelică, purceaua s-a întors la el, i-a zis în treacă păgubitului, adică, gata, el s-a spălat pe mâini de toată treaba asta murdară, de acum să nu-l mai deranjeze cu prostii. Sufocat de indignare, Stelică stătea să plângă.

-Bă vere, vezi că nu eşti cu sufletul curat? De ce n-o lăsaşi să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu, vezi că eşti hoţ?, a rostit şi toţi vecinii lui au sărit cu gura să-i ţină isonul, că recunoscuseră animalul lui Stelică.

-Da, domn şef, şi eu ştiu, şi eu, şi eu, Stelică a crescut o purcea fix ca asta!

Vecinii lui tăceau şi aşteptau să vadă urmarea. Lache a luat foc.

-Hai sictir, mă, animalule, am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv? De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat, a sărit Lache cu gura şi-ar fi sărit să-l ia şi de gât să-l tăvălească prin ţărână de n-ar fi fost poliţistul, să-l afle de şef. Stelică s-a roşit şi s-a sufocat gata să facă infarct.

-Aşa, vere, ajunsăi să mă faci handicapat şi să-ţi râzi de famila mea. Bine băi, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, vere. Mă duc şi dau acatist la biserică, să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta. Praful să se aleagă, auzi?

Lache, mai bătrân, s-a stins primul. Stelică a venit la pomană, a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor. Dumnezeu făcuse dreptate.

de

Mai e mult pân-o să cresc?


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lăsând să treacă prin frunziş doar frânturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cântătoare şi ciori. Multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atât de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate când trec pe lângă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cât de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie câte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine.
Mă ascund după o bancă şi aştept să treacă pauza mare. Am un băţ cu care desenez o fată pe faţa aspră a pământului. Băţul se rupe cu un pocnet scrut. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lângă mine. Trei fete se ţin de mână şi-n urma lor vin trei băieţi dându-şi coate şi trăgându-se de bretele. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată ca ele. Au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac. Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vârtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tâmplei stângi, ochi verzi, cămaşă cu mânecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atârnă în voie pe lângă glezna stângă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastâmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mândru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, brunet, pare un copil mic pe lângă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vânt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Respiraţia mi se opreşte instantaneu. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărână, lângă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămân în picioare şi se hârjonesc pentru că nu se hotărăsc ce-o să se joace în continuare.
– Hai, bă, Adriene! Ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau! Stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm până la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi? Vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, vrea să stea cu Mimi că e gagica lui, spune Vasi şi râde cu gura până la urechi.
Ce tâmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile. Ce-o însemna? Fetele au gagici şi secrete. Hai, măi, ce să-ţi placă atât la un băiat? Doar îi vede toată lumea cât de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aree gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi râde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rând prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică ruşinate de pe bancă şi pleacă. Vasi râde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amândoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rând, să nu cumva să rămână unul mai prejos. Aş fugi că ăia doi se rostogolesc vertiginos spre mine. Vasi le face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să râd. Nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea ideea. Prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne-a strigat deja de două ori că s-a terminat pauza şi-n picioare mi s-au adunat colonii întregi de furnici care-mi mănâncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amândoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfârşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost.

Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată până la prânz. Până la urmă o să plângem toţi şi-o să mâncăm bătaie la fel de la educatoare.
Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează şi cade în fund. Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac. Adrian începe să plângă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urâcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întâmplă toate relele, merită să mănânce bătaie în fiecare zi. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărână şi-ncepe să râdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricând? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dâre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la tovarăşa, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mâna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pârâciosule, continuă Adrian cearta.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor când m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi ce bătaie-mi iau. Mai bine tac. Lasă că-i trece şi lui Victor. Oare, cât mai e până creştem mari să ne putem însura?