bătaie

de

Mai e mult pân-o să cresc?


Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lăsând să treacă prin frunziş doar frânturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cântătoare şi ciori. Multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atât de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate când trec pe lângă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cât de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie câte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine.
Mă ascund după o bancă şi aştept să treacă pauza mare. Am un băţ cu care desenez o fată pe faţa aspră a pământului. Băţul se rupe cu un pocnet scrut. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lângă mine. Trei fete se ţin de mână şi-n urma lor vin trei băieţi dându-şi coate şi trăgându-se de bretele. Mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată ca ele. Au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac. Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vârtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tâmplei stângi, ochi verzi, cămaşă cu mânecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atârnă în voie pe lângă glezna stângă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastâmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mândru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, brunet, pare un copil mic pe lângă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vânt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Respiraţia mi se opreşte instantaneu. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărână, lângă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămân în picioare şi se hârjonesc pentru că nu se hotărăsc ce-o să se joace în continuare.
– Hai, bă, Adriene! Ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau! Stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm până la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi? Vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, vrea să stea cu Mimi că e gagica lui, spune Vasi şi râde cu gura până la urechi.
Ce tâmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile. Ce-o însemna? Fetele au gagici şi secrete. Hai, măi, ce să-ţi placă atât la un băiat? Doar îi vede toată lumea cât de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aree gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi râde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rând prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică ruşinate de pe bancă şi pleacă. Vasi râde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amândoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rând, să nu cumva să rămână unul mai prejos. Aş fugi că ăia doi se rostogolesc vertiginos spre mine. Vasi le face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să râd. Nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus. Nu ştiu de ce mi-ar plăcea ideea. Prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne-a strigat deja de două ori că s-a terminat pauza şi-n picioare mi s-au adunat colonii întregi de furnici care-mi mănâncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amândoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfârşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost.

Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată până la prânz. Până la urmă o să plângem toţi şi-o să mâncăm bătaie la fel de la educatoare.
Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează şi cade în fund. Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac. Adrian începe să plângă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urâcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întâmplă toate relele, merită să mănânce bătaie în fiecare zi. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărână şi-ncepe să râdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricând? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dâre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la tovarăşa, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mâna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pârâciosule, continuă Adrian cearta.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor când m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi ce bătaie-mi iau. Mai bine tac. Lasă că-i trece şi lui Victor. Oare, cât mai e până creştem mari să ne putem însura?

de

Cât mai e până la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să se uite înapoi. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu există acasă, am aflat pe urmă, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-i fur pe toţi. Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul înapoi. O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 de lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când m-am trezit soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit eu că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest, apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?