Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.

Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.

Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.

De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu,  de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.

Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca  şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.

Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.