Săream în sus de bucurie când, în câte o duminică însorită, mama mă gătea şi mă lăsa să iau autobuzul către Grindeni. Acolo mă aşteptau mamaie, tataie şi uneori aveam norocul să-i găsesc acasă şi pe verii mei.
Îmi puneau au mei câte o sticlă de vin şi-un boboc de gâscă şi mă urcau în rată, nu înainte să mă mai verifice o dată şi să-mi atragă a zecea oară atenţia să fiu cuminte şi să nu vorbesc neîntrebată. Inima începea să-mi bată mai tare imediat ce ieşeam pe poartă.
În zece minute -cât făcea rata de la noi până la intersecţia de la Grindeni- deja o lua la galop. Când coboram din rată gâfâiam de parcă parcursesem alergând tot drumul. În faţa porţii mă opream şi parcă nu-mi mai venea să apăs clanţa, să intru, aş fi stat să-mi mai trag un pic sufletul. Mi-era totuşi ruşine să mă aşez pe banca de la poartă, ar fi ieşit imediat vecinii să verifice dacă neamurile mele sunt acasă sau nu şi să-i ia la rost că mă ţin să aştept la poartă. Îmi făceam curaj şi mă rugam ca primii care-mi ies în cale să fie mamaie cu tataie.
Din bucătărie răzbătea miros de ciorbă proaspătă, mămăligă caldă, friptură cu usturoi şi lapte fiert. Picam totdeauna înainte de ora mesei. Înghiţeam în sec şi intram.
– Sărut mâna, Tanti!
– Ptiu, bată-te să te bată! Ţapănă soacră mai ai, totdeauna vii când trebuie să punem masa! Cum de te gândişi să mai dai pe la noi?
-…. nu ştiam ce să răspund, doar puneam ochii în pământ şi tăceam.
– Hai nu mai sta ca o mireasă acolo, intră în casă şi dezbracă-te, punem masa acu’.
Scăpam din ochii mătuşă-mii şi ieşeam la aer. îl căutam pe tataie întâi, să-i sar de gât. Cu el îmi regăseam noi toate cuvintele. Apoi mă duceam s-o pup pe mamaie şi să-i repet că eu sunt Luci, nu Săndica. Săndica era la liceu, la Craiova. De când căzuse de pe scara podului, mamaia mă confunda totdeauna cu vară-mea. Uitase sărăcuţa cum mă cheamă.
– Hai la masă, tată! Cheamă-l şi pe Florea, că nu mă aude, nu ştiu pe unde umblă.
Ne adunam cu toţii în jurul mesei pe care trona rotundă şi aurie ca o lună plină, mămăliga cea de toate zilele. La Grindeni, o masă fără mămăligă era o masă săracă. Tataie lua o papiotă, măsura din ochi o bucată de aţă, o rupea cu dinţii şi tăia mămăliga felii egale. Tanti punea în farfurii, nea Florea apărea cu o cană aburită în care făcea spumă vinul roşu proaspăt scos din beci.
– Tu mănânci? mă întreba de fiecare dată tanti.
Când eram mică aveam tot timpul tendinţa de a spune „nu”, apoi salivam tot timpul mesei. Ea nu întreba a doua oară, eu nu îndrăzneam să cer după ce am refuzat iar bucatele proaspete de pe masă miroseau dumnezeieşte. Numai când mă gândeam la farfuria cu lapte proaspăt fiert cu mămăligă, îmi lăsa gura apă. Nu o primeam niciodată dacă nu mâncam toate felurile. Înghiţeam în sec şi îmi făceam de lucru pe lângă ei.
– Şi ce mai face, Luci, mă-ta?
– Bine.
– Tac-tu e bine?
– Da, e bine.
– S-a apucat să facă gardul pentru care mi-a cerut bani luna trecută, sau a băut deja banii şi nu mai are cu ce cumpăra blană?
– Nu ştiu.
– „Tu eşti mic, nu ştii nimic. Tac-tu în pod, jupoaie oaia.”, râdea nea Florea un pic răutăcios, bătându-şi joc de stinghereala mea. Eu făceam feţe-feţe şi nu ştiam unde să mă ascund. Mi se părea ruşinoasă această replică pe care mi-o arunca râzând de fiecare dată şi-mi venea să plâng. Tataie se întuneca şi îi rămânea mâncarea în gât, mamaie, absentă, părea că nu-l aude, tanti îi mai dădea câte un cot şi-i făcea semn să tacă. Tăcea, doar ochii lui albaştri nu mă scăpau o clipă din săgeata lor.
Pe toată durata mesei îmi punea întrebări din materia şcolară. Nea Florea era învăţător şi de câţiva ani director de şcoală generală. Toţi elevii îl iubeau că era un omuleţ blând şi serios, cu privire deschisă, care nu ridica niciodată vocea la ei. Nici la mine nu a ridicat niciodată vocea, dar tremuram fără să vreau în faţa lui. Îl priveam cum mânca zâmbind în timp ce-mi punea întrebări şi-i urmăream cu privirea degetele veşnic pătate de tutun, gândindu-mă că degetele lui arată ca ale mele când nu aveam răbdare ca nucile să se desfacă singure din coaja lor.
Începea cu matematica şi calculele mentale şi termina cu probleme de logică. Astea îmi plăceau cel mai mult şi limba mi se dezlega totdeauna pe măsură ce problemele deveneau mai grele. Nu-mi spunea niciodată dacă am greşit sau nu, trecea pur si simplu de la o problemă la alta, până când termina de mâncat, de parcă scopul lui nu era acela de a-mi testa mie cunoştinţele şi reacţiile, ci de a-şi ocupa plăcut timpul până când termina de mâncat. Când se sătura îşi turna un pahar de vin şi se ridica, neuitând niciodată să spună „sărut mâna pentru masă.”
Azi ar fi fost ziua lui. A plecat demult, după o grea suferinţă, încercând să fenteze moartea până în ultimul moment. Nu pot să nu mă gândesc acum că acesta era de fapt felul lui de a evita să discute cu mine probleme ce-l rodeau şi de care nu eram responsabilă. Mi-era drag cu ochii lui albaştri umbriţi de sprâncene albe stufoase şi rebele, cu părul leonin pieptănat pe spate şi degetele veşnic pătate de tutun. Fuma enorm, doar ţigări fără filtru, Mărăşeşti. Atunci când s-a dus, singurul lucru pe care l-a cerut, a fost o ţigară. Ca un condamnat la moarte, şi-a cerut dreptul la ultimul fum. L-a primit şi a trecut dincolo fericit, cu ţigara în mână. Drept bonus, vară-mea i-a băgat în buzunarul hainei un pachet întreg. Să aibă cu ce afuma pe drumul lung al prea multelor vămi.