Dorințele lui Fărîmiță


Dorințele lui Fărîmiță

Trei dorințe mari și late are Fărîmiță. Prima dorință e să poată zbura, așa cum a văzut el într-un film că  făceau oamenii din orașul din nori. Întindeau mîinile și să-și dea drumul de pe acoperiș fără să pățească nimic. A doua e să aibă o mamă bună-bună, care să fie odihnită, să nu se enerveze, să nu țipe și să nu-l bată. A treia dorință e să vină Moș Crăciun și la el într-o iarnă. Măcar o singură dată de-ar veni și i-ar aduce un cățel mic-mic, fie și maidanez, după aceea nu i-ar mai cere niciodată nimic-nimic.

De patru ani îi scrie scrisori și le vîră în cutia roșie din fața oficiului poștal, așa cum l-a învățat mamaie de la doi cînd era mai mic. În primul an și-a dat seama că nici nu putea să vină, pentru că și el era mai prost și nici nu știa să scrie. Cum să citească moșul o scrisoare fără cuvinte? I-a desenat un cățel, cum s-a priceput și el. Mic-mic, l-a făcut, abia se vedea pe un colțișor de hîrtie, trebuia să te uiți bine de tot să vezi că are patru picioare și-o codiță ca o ață. Nici nu și-o fi dat seama că e cățel, s-o fi gîndit că e un șoarece.

Așa trebuie să se fi întîmplat, că-n anul acela, chiar înainte de Crăciun, a urcat șoricelul din baie tocmai pînă la ei, la etajul 7. Ce s-a mai chinuit mama să-l prindă, dar șoricelul era mai rapid și mai șmecher, nu s-a lăsat deloc păcălit. Fărîmiță s-a bucurat tare în sufletul lui, că nu voia ca mama să-i omoare prietenul, se împrieteniseră la cataramă. Fărîmiță îi ducea fărîmituri de la masă și-n schimbul lor, șoricelul îi asculta toate ofurile. Lui putea să-i spună tot, că nu se ducea să-l pîrască nici la mama, nici la tata, nici nu îl certa cum mai face cîteodată doamna la școală. Pînă la urmă, șoricelul s-a săturat de capcane puse peste tot și a plecat de bună voie, sau poate că și-a găsit o altă familie mai bună, unde să se joace cu alți copii.

Nu mai e fericit de cînd a plecat șoricelul, chiar și doamna l-a întrebat la școală ce are de este așa abătut. Nici ei nu poate să-i spună, că l-ar chema pe tata la școală și l-ar certa, tata s-ar duce acasă și s-ar certa cu mama și mama l-ar bate iar, ca atunci cînd și-a rupt mîna. Nu, nu mama e de vină că s-a rupt mîna cînd a dat cu el de pămînt, el e de vină, că e copil rău și-o face de rîs la prietenele ei care vin să le ghicească dimineața în cafea. Știe că e rău și se străduiește să devină cuminte și bun așa cum își dorește mămica, dar nu poate. Are un întuneric mare în el, de care nu poate scăpa deloc. Pleacă uneori, apoi se întoarce cum închide ochii și-l face să ude patul în fiecare noapte. Ce n-a făcut să scape de el! A vrut să stea la pîndă și a ținut ochii deschiși cît a putut de mult, să-l vadă cînd se strecoară să intre în el și să-l gonească, dar somnul l-a răzbit și întunericul și-a făcut de cap în fiecare noapte. Ah, de-ar putea să nu mai doarmă deloc!

Pînă și-n spital i s-a întîmplat rușinea într-o noapte. Tocmai se pregătea să-l roage pe doctor să nu-l mai dea acasă, să-l ia acasă la el, sau să-i găsească alt tătic mai bun, care să n-o supere atît de tare pe mami, că atunci nici mami nu l-ar mai bate atît de rău și-ar putea și el să stea în bancă fără să se strîmbe de durere de cîte ori atinge scaunul. Știa că doctorul l-ar fi ajutat, vorbeau infirmierele c-a mai ajutat și alți copii necăjiți, dar n-a mai apucat să-i spună că noaptea a intrat întunericul cel mare în el și dimineața l-a certat infirmiera că a udat salteaua. Vai, ce femeie rea, aproape la fel de rea ca mami cînd se enervează tare. Fărîmiță a avut noroc cu noroc cu mămica lui Vlăduț care-a ridicat vocea și-a amenințat-o că dacă mai scoate un cuvînt o lasă fără serviciu. Atunci, infirmiera a tăcut mîlc, dar tot l-a smucit o dată de mîna ruptă, de i-au dat lacrimile. Nu voia, dar nu putea să se abțină.

Nu vă întrebați ce nume e ăsta, normal că nu-l cheamă Fărîmiță, are și el nume de om, ca toți oamenii. Îl cheamă Pavel Viorel, are 10 ani și e cel mai mic copil din clasa lui, ba chiar cel mai mic copil de clasa a III-a din școală. Tocmai pentru că e atît de mic ține doamna învățătoare la el. În fiecare zi îi aduce cîte ceva bun de mîncare, doar lui din toată clasa. ” Ia, mă copile, de mănîncă și tu, că ai să rămîi mic și cînd vei fi mare”, îi zice de fiecare dată, iar el mănîncă și-o lasă să-l mîngîie pe creștet.

Nu i-a spus, dar s-ar mulțumi numai cu mîngîierea, că de mîncare mai găsește și acasă, dar de mîngîiat nu-l mîngîie nimeni altcineva. Uneori îl mai ținea în poala mamaie de la doi, cînd tata venea beat și fără bani acasă, iar mama era nervoasă. Atunci se strecura ușurel pe ușă și stătea cîteva zile la mamaie, pînă se hotăra mama să vină să-l ia. Pe vremea aia nu intrase întunericul cel mare în el, abia mai tîrziu a intrat, acum 3 luni, cînd mamaie a căzut din picioare și-a murit. S-au adunat vecinii, au aprins lumînări într-o găleată cu nisip la ușă, a venit popa, a luat-o și-a dus-o la groapă. Mamaie mirosea a ceară arsă și-a tămîie și nu mișca nici măcar un deget și gata, n-a mai văzut-o niciodată de atunci. Mai vine uneori, în vis, să-i spună să fie cuminte. ”Să fii cuminte, Viorele mamă, să te rogi frumos seara și să n-o mai superi pe mă-ta, că te omoară, mamă și eu nu mai sunt să te apăr”. Așa-i zice în vis, cum îi zicea și cînd îl ținea în poală pînă termina de plîns. Acum chiar nu mai are pe nimeni care să-l ajute să plîngă, de-aia i-ar plăcea ca doamna să-l mîngîie și-n locul bunătăților aduse.

Azi e o zi rea, simte și parcă nu-i vine să ajungă acasă. E miercuri și miercurea ia tati banii. Ar trebui să fie liniște măcar o zi, dar simte că nu va fi. Nu poate spune de ce simte asta și de ce e sigur că ceva se va întîmpla fix în ziua asta. Poate pentru că aseară, cînd s-a rugat la îngeraș și i-a repetat cele mai arzătoare dorințe ale lui, ceva l-a atins pe umăr. De frică, și-a dat drumul pe el și-a udat covorul. A pus repede pantalonii de pijama în mașina de spălat și a închis ușa, dar sigur a văzut mami azi și-o să-l bată. Dacă vine și tati beat, atunci o să ia bătaie de la amîndoi.

Azinoapte a visat-o iar pe mamaie. Nu i-a mai zis să fie cuminte, doar l-a mîngîiat pe creștet cum face doamna cînd îi aduce bunătăți. Cînd a plecat, a oftat. Poate că ea, de acolo de unde e, vede tot și știe că aseară a fost rău-rău și că a ascuns fapta cea rea. De-aia nu-l ajută nici Doamne-Doamne, de aceea nici Moș Crăciun nu vine și îi e tot mai clar că nu va primi niciodată cățelul dorit și nici mămică bună nu va primi vreodată. Măcar de-ar putea zbura…

5 gânduri despre „Dorințele lui Fărîmiță

  1. M-ai făcut să plâng, Lucia. Ai descris atât de bine amărăciunea din sufletul puiului de om…! Îmi vene să întind mâna să-l mângâi și să-l iau acasă la mine, ca să nu mai ia bătaie niciodată.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.