Mîine


Mîine nu e în calendar,
e doar un cuvînt ce ne-amăgeşte
că timpul nu e limitat.
Există doar un azi întîrziat
pînă în zori,
cînd ne trezim şi ne-amînăm viaţa
cu o zi.
„E timp, ne spune gîndul,
e timp, de mîine facem totul cum trebuie,
dar azi,
azi e o nouă zi cu întrebări fără răspuns,
cu răsărit şi cu apus
şi sunt atîtea de făcut
în intervalul ăsta scurt,
prea scurt pentru trăit.
De mîine…
de mîine-i altceva şi vom vedea.”,
apoi zilele trec pe rînd,
cu ieri cu azi,
cu amînări,
cu renunţări,
cu răsărit pierdut
şi cu apus grăbit,
cu goană de secunde
şi stol de ore-n zbor,
pînă cînd mîine nici în vis nu mai apare
şi nici visul nu mai e decît o amintire
în gîndul celor ce rămîn
să-mpartă răsăritul şi apusul
între imperiosul azi
şi improbabilul mîine.
Pentru că mîine nici nu există
e doar iluzia unui azi
întîrziat cu un răsărit de soare.

Risipit


Tot ce am e doar un vis risipit
în văzduh,
un vis frumos cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii dorm,
un vis plăpînd, acelaşi mereu
ce zboară stingher între mine şi tine,
ridicând uneori semne aplecate
de întrebare.
Între noi e-o fărâmă de dor,
un petec de cer pe care
cerșesc în zbor pescăruși
și cenuşa sălcie a norilor grei
ce acoperă trist
ultima rază firavă de soare
între cer și pămînt, între noi amîndoi.