Cearşaful pătat de medicamente, sudoare şi mizerie se mototolise ud sub corpul firav al copilului în agonie şi lăsa la vedere salteaua vărgată ce cunoscuse în viaţa ei prea multă suferinţă ca să-şi mai poată îndeplini menirea de a odihni trupuri. În ea se simţeau cocoloaşe mari de câlţi ce împungeau în pielea întinsă pe coaste.

Avea ochii duşi în fundul capului, obrajii supţi şi pe frunte, sub părul negru, creşteau broboane mari de transpiraţie ce se prelingeau apoi pe perna ce căpătase o tentă umedă, cenuşie. Pe noptiera de metal ruginit de la capul patului era o cană cu apă din care o infirmieră îi mai uda din când în când buzele. Îngrijorată, femeia nu se mai dezlipise de patul lui de două zile, de când trimisese vorbă în sat să vină nefericiţii ăia să-l ia să moară acasă, să nu se mai chinuie singur între străini. Îl cunoştea pe tată, crescuseră împreună şi i-a fost milă ca de copilul ei. Adormise pe scaunul tare, cu capul pe salteaua de câlţi. Acum îşi aşezase cât de cât basmaua peste părul strâns bine în coade prinse cu ace, în coc, la spate, dăduse cu apă rece pe faţă şi se apucase să-l şteargă pe mâini cu un şervet înmuiat în apă. Freca uşor cu şervetul ud şi vorbea mai mult ca să-şi audă glasul.

–Taci, maică, să vină tac-tu să vedem ce-ţi facem, nu te lăsăm să mori cu zile pe patul ăsta murdar. Ia un pic de apă, să-ţi mai scadă fierbinţeala, ia cu mama, nu muri, că se răsuceşte mă-ta în mormânt şi nu mă iartă de acolo de unde o fi, dacă te las.

Copilul lupta, se agăţa cu toate puterile de firul firav al vieţii. Noaptea trecută o visase pe maică-sa aşa cum nu o văzuse niciodată. Tânără şi frumoasă, cu coade negre, lungi, venise să-i dea ţâţă. “Ia de mănâncă, puiul mamei, că tare mă mai dor ţâţele de dorul tău, că m-am dus maică cu laptele tot după mine şi tu ai rămas flămând. Ia cu mama, să mă uşurez şi eu.” Aşa-l îndemna şi el întorcea capul scârbit şi o împingea cu mâna să-l lase în pace. Ruşine ar fi fost, băiat mare să sugă la mă-sa.

A ajuns în spital cu glezna făcută praf de copita taurului şi-a mai fost conştient câteva ore. Apoi s-a zbătut între viaţă şi moarte iar acum, fierbinţeala, piciorul care se-nvineţise până la genunchi, durerile atroce îl topeau. “Cea, Mercan, mânca-te-ar boala să te mănânce!” Avusese şi el o ambiţie, să pună doi boi la car şi să plece cu ei la câmp, să pocnească din bici şi să strige să-l audă satul “Cea, Mercan! Hăis Bujor”. Pentru visul ăsta muncea ca un om mare. De săptămâna trecută de când tăuraşul îl trântise şi-l călcase, nu mai ştia ce se întâmplă cu el, cum a ajuns acasă, cum l-au adus la spital, ce i-au făcut aici. S-a ţinut el cât s-a ţinut de funie, să nu-l scape, până la urmă tot i-a dat drumul. Avea şi acum umărul negru, umflat, urme adânci de zgârieturi pe spate. Cum se târâse peste pietre. Când delira nu mai simţea durerea. Trăia în lumea de vedenie, striga la boi şi se mândrea cu biciul din piele împletită pe care se făcea că i-l făcuse până la urmă tac-su.

*

– Bine că ai venit, nea Costică! Trebuie să operăm băiatul de urgenţă, să-i tăiem piciorul. Nu mai avem ce-i face, a făcut cangrenă, dacă nu-l tăiem moare. 

Ţăranul s-a prăbuşit pe marginea patului cu capul în palme. A privit la copilul lui ajuns piele şi os, l-a văzut cum se chinuie şi-a închipuit că-l vede şchiop, într-un picior, că se chinuie să ţină piept golanilor din sat pentru tot restul vieţii. I-a venit să-l strângă de gât pe doctorul care îi spunea cu seninătate că vrea să-i lase copilul schilod.

–Nu aşa ne-a fost vorba, domn’ doctor! Când ţi l-am adus nu era aşa. Atunci ai promis că se face bine dacă-l las aici şi acum îl găsesc pe jumătate mort? De ce mi omori copilul, neică, ce-ai cu el? Ce rău v-am făcut eu, mă, de vreţi să-mi schilodiţi copilul? Nu tăiaţi nimic, îl iau acasă, ‘tu-vă ceara mamii voastre de criminali, mi-l iau acasă şi mi-l fac eu bine. 

–Măi, nea Costică, ce vorbe sunt astea? Cum îţi permiţi să mă jigneşti? Vezi că acu’ chem jandarmul, fir-aţi ai dracului de nespălaţi. Vrea omul să vă facă bine şi voi îi daţi în cap. 

–Taci, ‘tu-ţi grijania mă-tii, dacă vrei să mai vezi lumina zilei, taci, că nu răspund de mine şi te strâng de gât. Dă-mi copilul acasă şi lasă-mă-n durerea mea, a adăugat ţăranul, cu obidă, printre dinţi. Doctorul l-a privit cu atenţie şi s-a speriat de cruzimea cu care era privit.

–Eu ţi-l dau, dar dai semnătură că refuzi tratamentul şi îţi asumi răspunderea dacă moare. Eu mă spăl pe mâini de voi. 

–Spală-te, ‘tu-ţi răspunderea ta de doctor, spală-te. Dă să semnez, copilul că mi l-ai omorât deja.

L-a luat, l-a dus în braţe până la car şi l-a aşezat pe paie, cu grijă, cât de uşor a putut. Când piciorul a atins scândura carului copilul a urlat.

–Taci cu tata, că te duc acasă şi te face tăicuţu bine. Taci taicule, că nu te mai las la măcelarii ăştia, lasă că oi ştii eu cum te-oi ţine, numai tu să nu-mi mori, copile, rezistă, băiatul tatei, rezistă. 

O babă pricepută în leacuri i-a desfăcut pansamentul sub care colcăiau viermii, l-a curăţat şi l-a legat cu plante de leac pe care le-a tot schimbat cât i-a zis descântece doar de ea ştiute. Dumnezeu le-a ascultat şi i-a vindecat copilului piciorul şi mintea cuprinsă de fierbinţeală şi l-a ridicat de pe patul de boală întreg, doar cu o gleznă diformă ce-avea să poarte în cicatricile ei toată suferinţa copilăriei. Când a deschis ochii şi a cerut de mâncare, Costică a plâns ca un copil pentru prima dată în viaţa lui de om încercat de soartă. S-a ridicat şi-a plecat la spital să-l scuipe în ochi pe doctorul ce-a vrut să-i mutileze copilul.