Ne trezeau dimineaţa la 3 jumate, ne îmbrăcau frumos, cu haine noi, se primenea şi tata, ne lua de mână şi pleca cu noi la biserică. De la noi până în vale, la biserică erau cam 3 km pe care-i parcurgeam pe jos, tata la mijloc, noi ţopăind pe lângă el, să ne încălzim. În dimineaţa aia eram fericită, aveam ştrampi albi şi sandale noi, cu două numele mai mari. Flendureau în picioarele mele, dar erau noi şi tare mândră eram de ele. Ştrampii noi erau o minune ce nu ţinea mult, până la prima căzătură în genunchi. Oricât mă feream, nu reuşeam să-i ţin întregi până seara.
-Tată, de ce nu l-am salutat pe nea Mărin?
– Că noi n-am luat Paşti, nu suntem martori.
– Martori la ce?
– La Înviere.
Drumul până la biserică era împărţit în două. Pe o parte ne duceam noi, cei încă neluminaţi, pe partea cealaltă se întorceau cei ce luaseră deja lumină şi paşte. Ei, luminaţii se fereau să meargă prea aproape de noi, deşi în restul timpului eram cei mai buni prieteni, de parcă le-ar fi fost teamă să nu se molipsească de întuneric de la noi. În dimineaţa cea mai plină de lumină şi de pace din an, noi treceam unii pe lângă alţii ca nişte străini.
Abia aşteptam să ajungem la biserică, să stăm la mica slujbă de paşte.
– Cristos a înviat, striga preotul.
– Adevărat a înviat, răspundeam noi în cor, de trei ori.
Mulţumit, popa ne miruia, luam bucăţica de prescure cu vin şi plecam înapoi cu lumânarea aprinsă.
De data asta mergeam noi încrezuţi, fără să-i băgăm în seamă pe întârziaţii ce treceau pe lângă noi. Erau neluminaţi, nu apucaseră să fie martori la Înviere. Noi mergeam preocupaţi, purtând lumânarea cu grijă, ca nu cumva să se stingă până ajungeam acasă. La mine ţinea până la primul liliac înflorit.
Atunci i-o pasam lui frate-meu şi-l rugam pe tata să mă ridice în braţe să rup flori şi tata, singura dată în an, se punea la mintea mea şi-mi umplea braţele cu liliac. Sarcina luminii aprinse le revenea lor din momentul acela. Dacă bătea vântul şi le stingea, ne opream până ne ajungea din urmă primul luminat.
– Cristos a înviat, neică!
– Adevărat a înviat, nea Viţule! Ţi se stinse lumânarea.
– Aha, dă-mi şi mie lumină.
– Ia colea. Tata aprindea lumânările cu grijă şi omul îşi lua la revedere.
– Hai să trăieşti, nea Viţule. Mă grăbesc că mă aşteaptă Măria.
– Hai să trăieşti, neică.
Ajungeam acasă şi mama ne aştepta în prag. Între timp făcuse paturile, curat, băgase tava cu friptură la cuptor, măturase pe la poartă.
Dădea repede cu apă proaspătă pe ochi, se întorcea la răsărit, îşi făcea o cruce largă, mânca bucăţica pe paşte, lua lumânarea şi-o băga în casă. Mă elibera şi pe mine de povara liliacului, apoi punea colacii pe masă, să împartă.
Nu vă spun Cristos a înviat, n-am fost martoră la înviere, încă. Vă urez să aveţi o noapte magică, aşa cum era noaptea de Paşti în copilăria mea şi ziua de Paşti să vă fie veselă, cu soare şi bucurii.
Amăgiri 