Cu tine


Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.

 

Renaştere


Am de ceva timp un vis. La început a fost aşa, în ceaţă. Se făcea că umblu, că vreau să găsesc, că-mi doresc, că-mi trebuie un strop de viaţă.
Îl căutam de ceva timp în nopţi întregi în care insomnia-mi bântuia viaţa şi mă ţinea cu ochii pe pereţi şi gândul plecat aiurea în trecutul în care mi-am împrăştiat cenuşa din care-am tot renăscut, de fiecare dată alta, uneori mai goală, alteori mai incompletă. Esenţă de mine de fiecare dată. Insomnia mă bântuie, încă.
La ultima ardere am crezut că totul s-a sfârşit şi nu o să mai reuşesc să mă adun niciodată din zarea în care mi-am aruncat cenuşa. Prea mă împrăştiasem cu tot crivăţul ce-mi pătrunsese adânc în fibră. Mi-am strâns în braţe rămăşiţele căzute pe pământ şi-am plâns aşa, făcută bucăţi, în dimineţi în care soarele nu-mi mai putea lumina în suflet, nici ploaia înveseli verdele din ochi. Pentru că vezi, nu mai eram în stare să mă ridic de-acolo, din noroi, nu mai ştiam cu ce lega resturile, nu mai aveam cu ce-mi pansa rănile şi sângele-a tot curs iar pământul l-a supt pe tot, lăsându-mă seacă.
Mi-am scos atunci la mezat restul de suflet rămas. Aveam nevoie de-o piatră, s-o pun în loc, s-o aşez temelie pentru cetatea ce va fi fost să devin. O piatră grea şi rece, să ţină zidurile în picioare în faţa oricărei furtuni. Am luat o pauză şi-am şezut de vorbă cu marea în primăvara aceea ce-o împodobise aşa frumos cu maci şi floare de salcâm.
Ea m-a ascultat senină şi-a plâns cu mine, şi-a înjurat cu valul înspumat, s-a revoltat, m-a primit, mi-a pus sare pe răni şi le-a închis, a trimis stropi, mi-a şters lacrima de pe obraz şi-a luat-o cu ea, în adânc. Mi-a trimis în schimb strălucirea unui răsărit liniştit, ireal, promiţându-mi viaţă. Am oftat, mi-am luat cicatricea şi-am plecat să termin de ridicat ziduri. Îmi dăduse piatra tărmului pe care-şi spăla, furioasă, valul.
O vreme am zidit şi-am învăţat să mă ridic singură, ca stânca ce iese din apă în serile liniştite de vară, când până şi valul oboseşte. Mă împietrisem şi credeam că-mi e bine. Nici n-am mai vrut să caut, să-mi adun cenuşa sufletului rămasă plutind nesigură pe aripi de vânt prin lume. Nu mai aveam nevoie, mă reîncarnasem aşa, fără bucăţile acelea care să mă facă să vibrez.
Până când, într-o zi cenuşie şi nervoasă, mi-a bătut la poartă şi-a spus simplu „Ecce homo!” iar eu am tresărit. Purta în palme cenuşa sufletului meu. Am trântit iute poarta, am încuiat şi-am aşteptat ghemuită, cu genunchii la gură şi inima bătând nebuneşte, dincolo de ea. Aşteptam să plece. I-am strigat „du-te omule, habar n-ai ce vorbeşti şi unde ai ajuns! fugi, nefericitule!”. Lacrima, înviată, şoptea”fugi, inconştientule, cât mai poţi, nu-ţi bate joc de viaţa ta, de viaţa mea, de destin, fugi şi lasă-mi piatra la locul ei, n-o clătina, eu nu vreau să mai visez!”.
E el s-a aşezat liniştit şi-a turnat viaţă pe piatra mea. Nici n-a luat în seamă strigătul mut, şoapta lacrimii i s-a părut o glumă. Şi-a rămas. În nopţile cu insomnie mi-a trimis o stea care să mă vegheze. Deschid ochii şi-o văd acolo, agăţată jucăuş de-un colţ de zid sau legănându-se pe-o creangă înaltă de tei. Îmi zâmbeşte şi-mi spune că visul nu-i totdeauna coşmar.
Eu tresar şi mă tem. Ea-şi soarbe tacticos cafeaua şi râde de mine. „Fraiero!”, îmi spune. „Habar n-ai tu că oamenii nu-şi scriu singuri destinele! E nevoie de doi ca pana să lase urme, nu de unul singur! Ridică-te şi umblă!”
Se face ziuă, soarele înroşeşte zarea şi eu îmi fac curaj să mă ridic. Îmi tremură genunchii, sunt moi. Îmi tremură inima, doare. Îmi tremură mâinile, le privesc uimită. Mă uit la cheia veche din broască, îmi apropii degetele tremurânde şi-nvârt. Poarta plânge când o deschid.
Dincolo de ea, pe piatra temeliei mele, şade un om. Zâmbeşte şi-mi spune poveşti despre oameni de aur cald ce se găsesc oriunde-ar fi, pentru c-au fost cândva modelaţi unul pentru altul. Două jumătăţi ale unui întreg perfect rotund. Uniţi, mână în mână, sunt cea mai strălucitoare sferă. Doi oameni. Încep s-adun cenuşă de pe aripi de vânt. Ea se aşează firesc şi simplu la locul ei şi locul străluceşte. O mână caldă îmi veghează atent reînvierea. Pe ţărmul sufletului meu înfloresc macii.

Iluzie


Să nu te-ncrezi
în ochii mei înstelaţi.
Sunt Fata Morgana, plutesc
ca o umbră-n deşert
şi-ademenesc cu oazele mele-nverzite,
călători cu buzele fripte
de arşiţă.

Să nu te laşi ademenit
de cântecul meu de lebădă.
Pe-un mal de Rin
sunt Lorelei, glasul meu
minte marinari încercaţi,
orbiţi de strălucirea de aur
a părului meu.

În gura-mi cu râuri de miere,
să nu crezi.
Mii de poveşti izvorâte pe rând
din buze de fragă, frâng noapte de noapte
voinţa regelui ce altfel
ar fi ucis-o pe Seherezada
după 1001 de nopţi.

Să nu crezi
în fiinţa mea de lumină şi fum.
Eu nu exist,
sunt doar o iluzie menită
s-ademenească,
prin vise de dor.
călători rătăciţi prin viaţă.

Zi după zi


Mi-e dor şi doare
dimineaţa ce-albeşte cerul
cu zorii ei,
zi după zi, egal şi trist,
neîncetat.

Întâi las lacrima să pice.
O şterg cu degetul de pe obraz,
apoi
descopăr ochii vii ce mulţumesc
cu verdele lor lui Dumnezeu
că m-a trezit pentru încă
o zi.

Mi-e dor şi doare
fiecare gând ce se întoarce
trist
acolo unde am aflat, efemer,
ce-nseamnă să fii
fericit.

De-o fi


De-o fi să-ţi fie vreodată
dor,
atât de dor, c-ai vrea
s-adormi în prag de dimineţi
cu urma buzelor moi
pe pleoapele-ţi închise
învăluit în abur cald
de iasomie,
să întinzi mâna şi să laşi
să pice-n ea din cer,
un fulg.
Mă voi topi în palma ta
şi-oi săruta
cu lacrima-mi de gheaţă
podul ei, aşa,
ca-n zilele în care
mâinile tale îmi cunoşteau
sânii
şi palmele mele îţi simţeau
inima.

La ora când mi-e dor de tine


Ce faci la ora
când mi-e dor de tine?
Ora aceea-n care
luna-şi pune degetele
pe fereastră şi copacii-şi
scaldă crengile negre
ca nişte mâini de morţi
întinse-a rugăciune,în lumina ei?

Ce faci la ora
când mi-e frig de tine?
Târziu în noapte când fiorii mă-ngheaţă,
eu îmi pun mâna stângă
pe umărul drept, apoi mâna dreaptă
pe umărul stâng şi îmbrăţişată aşa
închid ochii şi-adorm
cu-mbrăţişarea ta în gând.

Tu ce mai faci la ora
când dorul meu te caută nebun,
temându-se că de atâta drum
uitarea o să-mi şteargă chipul
şi-o să mă uiţi
cum ai uitat alte femei,
ca pe o frunză
prefăcută-n scrum?

Reguli


De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
ai grijă,
să vii cu mâinile curate.
Mai are încă în lemn
rănile piroanelor
cu care a fost răstignit.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
să te descalţi la uşă
şi să păşeşti peste prag
pe vârfuri,
să nu-i striveşti cu pasul plin
petalele de cristal.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
gându-ţi să aibă
puritatea primei zăpezi,
să-l cureţi de cenuşa
celor pentru care-ai ars
pân-ai ajuns la mine.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
să aduci pe palmele-ntinse
inima goală, pulsând de viaţă
cu toate cicatricile ei.
O voi vindeca
cu rănile inimii mele.

De vrei să baţi
la poarta sufletului meu,
să ai inima curată
şi să păşeşti cu grijă,
pe vârfuri,
să nu întuneci zâmbetul copilului
care se roagă-n el.

De vrei


De vrei să ştii cine sunt,
priveşte-mă în ochi.
Vezi tristeţea din spatele zâmbetului,
lacrimile din umbra pleoapei,
durerea ce-mpinge cuvintele afară.
De vrei să ştii cine sunt,
ascultă ţipătul mascat de râs,
citeşte dincolo de cuvinte,
desluşeşte ce nu am spus încă
să nu deschid răni vechi, adânci,
dureroase.
De vrei, cu adevărat, să mă cunoşti,
ascultă susurul apei la lăsarea serii,
murmurul vântului prin frunzele pădurii,
zumzetul albinei când intră în stup,
şoaptele purtate de valurile mării.
Distinge lacrima
din picătura rece de ploaie de toamnă,
surâsul îngheţat în primul fulg de nea
topit în palma unui copil fericit,
priveşte înaltul cerului.
Dă la o parte norii ce acoperă soarele,
salută omul din lună, numără stelele.
Vei auzi, poate,
ce nimeni nu-ţi poate spune,
vei vedea ce nu se arată oricui
şi vei înţelege de ce uneori
durerea se revoltă în lacrimi
aruncate pe obraz
şi vorbe plânse-n neant.
Abia atunci judecă-mă, ridică piatra
şi loveşte-mă,
dacă te simţi suficient de bun.