Ştii, o vorbă veche spune să nu dispreţuieşti niciodată plăpânda flacără a unei lumânări pentru că, aşa modestă şi neînsemnată cum este ea, luminează în întuneric. Iar eu ştiu ce-nseamnă să trăieşti în întuneric, îl pipăi ca o oarbă de o viaţă întreagă. Mi-s palmele însângerate de colţii lui hulpavi şi genunchii zdreliţi de atâtea stânci ascuţite pe care-a trebuit să urc, orbeşte.

M-am născut vultur şi-am crezut că pot întinde aripile să cuceresc crestele Carpaţilor. Undeva, pe drum, mi-am pierdut zborul şi de-atunci rătăcesc bezmetic prin lume căutând leacul care, pus pe rană, să-mi ajute aripile să crească la loc. Mă loveam de trunchiuri aspre de copaci, mă afundam în noroaie adânci, mă zbăteam în ape învolburate şi n-avem odihnă decât stânca rece şi umedă în roua dimineţii.

Nici nu mai ştiu de când n-am mai avut o zi de tihnă până să te întâlnesc. Şi nici cum m-ai oprit din alergarea-mi fără rost, nu ştiu. Habar nu am dacă chemarea-mi mută te-a adus, sau ai rătăcit la fel ca mine, sperând să mă-ntâlneşti. Căzusem şi-aş fi rămas acolo, cu faţa în ţărână şi genunchii înfrânţi, obosită de-atâta zbucium fără rost.

Te-ai aplecat şi-ai adăstat o clipă lângă mine  cât să-mi ştergi lacrima şi să-mi întinzi mâna, sprijin. Nu te-am crezut şi, totuşi,  ai rămas. Aduceai cu tine un colţ de stea lucitoare, o furaseşi din focul zeilor când i-ai iubit prea mult pe muritori şi ţi-ai dăruit ficatul vulturilor, pentru ei. Vezi tu, eu mă temeam, eram un vultur orb, fără aripi. Poate, cândva, strămoşii mei se înfruptaseră din tine, poate chiar eu gustasem hulpavă din sângele-ţi cald, în altă viaţă. Puteai să mă urăşti şi te-aş fi înţeles.

Tu ai ales să-mi rămâi sprijin luminat de-un colţ de stea pe-o piatră şi să întinzi spre mine o mână caldă. Mâna cu inima. Parcă vedeam lumina prima dată, uitasem cât de frumoasă-i lumea de când rătăceam fără sens, în întuneric. Ochii mei te priveau miraţi şi boabe mari de lacrimă adăpau ţărâna rând pe rând. Le-ai cules una câte una şi le-ai făcut mărgăritare. Îţi odihnesc acum sub coaste, în cutiuţa de cleştar din piept.

Cu răbdare le-ai strâns, de parcă aşteptasei o veşnicie să mă găseşti şi să-mi aduni lacrima oarbă din ţărâna drumului. Nu m-ai întrebat de unde vin şi unde rătăcesc. Doar ai rămas. Când mi-am făcut curaj, m-am ridicat şi m-ai aşezat de-a dreapta ta, pe piatra visului meu ucis pe care odihneai. Habar n-aveai că-mi îngropasem în ea toate speranţele. Doar o încălzeai firesc şi blând la flacăra fiinţei tale. Şi piatra a crăpat sub greutatea inimilor noastre. În ea am găsit ascunse aripile mele pereche. Iar rana sângerândă s-a închis.

Nu te întreb de unde vii şi când ai să pleci. Îţi spun că vreau să-mi rămâi. Îţi şoptesc blând că visul meu se întregeşte cu tine, îţi îmbrac tălpile obosite de drum în părul meu de smoală şi-aştept cuminte ca zbuciumul lor să se liniştească. Mi-am pus în palmele căuş, apa limpede a inimi cu bătaia ei rubinie. Adapă-te din ea şi potoleşte-ţi setea ce te arde. Îţi sunt izvor, îmi eşti liman. Cu tine viaţa mea se luminează. Ţi-am rămas răcoare dătătoare de viaţă, te rog să-mi rămâi bucurie.