De te-am iubit mai ştie azi doar marea
ce-a sărutat în acel martie-nsorit
degetele îmbătate de-atingeri
şi ochi de stele îndrăgostiţi.
O ştie vântul ce-adie cald peste crâng
cu frunză nouă şi privighetori.
O spune bradul ce-şi apleacă vârful
şi-aşteaptă paşii să ne poarte
printre lalele sângerii.
De m-ai iubit nici cerul n-o mai ştie.
I-ai aruncat în ochii-albaştri
cerneala neagră a despărţirii, când ai plecat
şi-ai stins cu apa ei sălcie
steaua de care agăţasem cu degete îndrăgostite
un vis în doi.
Azi alte mâini îmi prind, în palmele căuş,
Înfiorarea inimii sub sânul stâng
şi alte buze se apleacă
să-şi pună pecetea fierbinte
pe mâinile-ţi ce-odinioară mi-erau
atât de dragi.
De-a fost iubire, o ştiu acum doar vântul,
marea şi teii înfloriţi de pe poteci umbrite.
Dar, ce folos, când astăzi nu e nimeni
din drum să se oprească,
iar paşii noştri, înstrăinaţi,
au uitat calea până la răspuns?
Şi cui i-ar mai păsa, acum, ce-a fost atunci,
când visu-ngemănat a îngheţat
şi nu e nimeni să-i aprindă
un muc de lumânare, la căpătâi?