Era o vară răcoroasă. Locuitorii din satul de la malul mării aşteptau turiştii ce întârziau să apară. Puţinii curajoşi care se aventuraseră, totuşi, până aici, tremurau înghesuiţi sub umbrare joase, acoperite cu papură şi pândeau orice rază de soare care îndrăznea să răzbată printre norii groşi.

În ultimul an plaja se tot îngustase şi acum, în zilele cu furtună, apa muşca furioasă din lutul falezei. O scară rudimentară de scânduri de brad urca pieptiş până la cea mai apropiată terasă care nici măcar nu-şi mai deschisese porţile în vara asta. Stătea acolo, cu faţa la mare, cu lacătul pus pe poartă şi mesele pustii sub pălării de trestie putrezită. Buruienile invadaseră pavajul şi barul îşi expunea acum, indecent, mânerul curbat al dozatorului de bere.

Cârciuma din mijlocul satului era veşnic plină de localnici ce beau pe rând în cinstea verii ce va veni cu siguranţă şi a turiştilor ce le vor călca pragul. În fiecare dimineaţă, în larg, navele de război americane îşi făceau exerciţiile de înviorare. În urma lor rămâneau pete întunecate de ulei ce invadaseră plaja şi se lipeau de tălpile temerarilor care se aventurau desculţi până în apă.

Tocmai acum se gândise să poposească în sat un cerşetor. Avea faţa plină de riduri adânci, privirea obosită, gura fără dinţi, adus de spate, cu barba albă, ţepoasă şi neîngrijită. Îşi făcuse un culcuş pe malul mării, într-un intrând ferit, săpat în faleză. Îşi aşternuse acolo un palton soios şi câteva boarfe şi cine se aventura noaptea pe plajă, putea să-i vadă capătul aprins al ţigării ce nu-i părăsea niciodată degetele.

Ziua venea până în faţa cârciumii, se aşeza pe trotuar şi aştepta. Nu cerea dar nici nu refuza o porţie de mâncare. Beţivii satului îl mai înjurau că le stă în drum şi se împiedicau de el când plecau seara către casă. El tăcea şi privea după ei clătinând uşor din cap. Uneori înjura încet printre dinţi, alteori cânta o melodie doar de el ştiută şi râdea de unul singur cu gura până la urechi. Apoi se încrunta brusc şi nu mai scotea un sunet ore în şir. Umbra bezmetic pe uliţele satului şi mulţumea politicos când primea de pomană. Bătea satul în lung şi-n lat şi, la câte o poartă părăginită, se oprea şi privea atent în curte. Stătea sprijinit într-un baston,  cu o traistă mică şi soioasă alături şi părea că aşteaptă ca de dincolo de poartă să apară cineva anume. Din când în când ofta. Copiii îl alergau pe uliţele pustii şi aruncau cu pietre în el. Nu se supăra. Pleca fruntea şi mergea mai departe.

Se crease o adevărată legendă în jurul lui.  Unii locuitori credeau că trebuie să fie unul din fii satului şi-şi căuta locul în care a crescut. Alţii presupuneau că există o relaţie între el şi cârciumar, că prea ieşea acesta şi-l cinstea cu câte o bucată de pâine şi un pahar de bere rece. Bătrânul se aşeza la locul lui, pe trotuar, bea berea cu înghiţituri lungi, se ştergea cu dosul palmei la gură, băga bucata de pâine în traistă şi pleca în colţişorul lui de plajă. Acolo îl aştepta un câine de pripas. Împărţeau amândoi bucata de pâine.

Unul din turişti l-a reclamat la primărie că e murdar şi împute plaja cu duhoarea sa, de parcă plaja ar fi fost atât de aglomerată, că nu mai rămâsese loc decât în preajma cerşetorului. Atunci au venit jandarmii să-l alunge. Unul din ei l-a lovit cu bastonul pentru că bătrânul nu voia să-şi părăsească adăpostul. Apoi l-a tras de mână din culcuş şi l-a târât aşa prin nisipul umed. Bătrânului i s-au roşit ochii şi-a rostit stins, printre dinţi:

– De ce te porţi aşa, mă, băiatule, că ţi-aş putea fi bunic. Ştii tu cine-s eu?  Eu am făcut războiul, mă, copile. Am luptat în munţi cu arma în mână, tăicuţule şi tu tragi de mine ca de-un câine mort, acum.

Jandarmul s-a oprit şi l-a privit cu atenţie, apoi a ridicat privirea către colegii lui. Nu ştia ce să facă şi cerea ajutor lor. Nimeni nu schiţa niciun gest, iar lui i se făcuse milă şi nu-i mai venea să facă pe durul. Scăpat din mâinile jandarmului, bătrânul a prins curaj şi-a continuat să povestească. Stătea culcat pe-o rână şi vorbea mai mult pentru el, decât pentru cei ce-l ascultau.

– Am suferit de foame, mă. Mâncam muşchi de pe copaci şi mitralierele trăgeau în noi ta-ta-ta-ta-ta, iar gloanţele muşcau pământul. Săreau bolovani şi bucăţi de metal în toate direcţiile.  Am luptat cu arma-n mână şi-n jurul meu mirosea a sânge şi-a moarte mirosea. Am împuşcat oameni şi i-am privit cum fluturau din mâini şi mureau în faţa mea. Poate aveau şi ei acasă copii, poate lăsaseră o mamă să-i aştepte, unii erau copii iar eu nu mă puteam gândi decât la viaţa mea. De frică trăgeam. Făceam pe noi de frică, taică. Îi vedeam pe-ai noştri cum cădeau seceraţi de gloanţe şi ne-am fi ascuns şi-n gaură de şarpe, în gaură de şarpe ne-am fi băgat, să scăpăm. Câte unul nu murea. Urla  şi ne implora să-l ajutăm, să nu-l lăsăm să moară singur pe câmp. Cu ce să-l ajuţi? Clănţăneau mitralierele, bombele cădeau una după alta şi ne împroşcau cu sânge şi cu bucăţi din camarazii noştri, ne fluierau gloanţele pe la urechi. “Maică, măiculiţa mea de m-ai făcut, unde să mă bag? Scapă-mă de iadul ăsta, Dumnezeule!” Bum, bum, cădeau bombele şi Dumnezeu nu avea cum să ne audă.  Am mâinile pline de sânge şi morţii vin în fiecare noapte să mă întrebe ce-am avut cu ei iar camarazii vin să mă întrebe de ce nu i-am salvat. N-au câte o mână sau n-au picioare şi sângele picură din rănile lor. De ce, mă, tată? De ce?