Prin 2006 mi-a expirat buletinul vechi şi-a trebuit să trec şi eu ca tot omul pe la poliţie, să-mi fac altul.
Mă ia Stăncioiu de mână (că doar nu era să mă duc singură, să-mi facă poliţistul ceva, acolo, pe birou, Doamne fereşte) şi purcedem la poliţie.
Stăm cuminţi la coadă (vreo 3 ore jumate) şi, în sfârşit, mă văd aşezată pe scaun şi mă hlizesc în aparat pentru poză. Nu vă spun cum arătam în poza aia, că nu-i frumos. M-am speriat şi eu, e suficient (şi eu chiar sunt obişnuită cu faţa mea total neadecvată în poze, ştiu că n-am fost niciodată fotogenică -nu c-aş fi cu mult mai frumoasă în realitate).
Buunn, mă aşez, mă holbez, Stăncioiu face o glumă proastă lângă mine, eu roşesc, poliţistul zâmbeşte în barbă (deşi era ras, se aude acolo în spate?), dau cu subsemnatul şi rămâne să mă întorc peste ceva timp să ridic actul de identitate fără de care mă simţeam pierdută prin oraş. Frate, e chiar aiurea să circuli aşa, fără identitate.
Trece o săptămână, trec două, identitatea mea pierdută-n spaţiu, nu voia să se arate deloc. Fac ce fac, dau o fugă la poliţie să întreb de ea. Nimic. Nada. Veniţi peste două zile, peste trei, săptămâna viitoare siiigur.
După trei săptămâni, când începusem să-mi pierd orice speranţă, dă Dumnezeu şi aud „Da, imediat, luaţi loc”. Uf, am răsuflat uşurată şi am luat loc. Era sâmbătă dimineaţa şi eram fericită că trec şi eu prin piaţă ca un om normal, cu identitatea nouă, intactă. Poliţistul caută ce caută într-o cutie, apoi scrie într-un registru şi-mi întinde bucata lucioasă de plastic. Înainte de-a mă pune să semnez de primire îl pune aghiuţă să mă îndemne „Vă rog să citiţi, să vedeţi dacă nu e greşit ceva în conţinut.”
Uite ce om atent, îmi zic în sinea mea şi mă întreb ce puii mei ar putea fi greşit că doar am completat bine toate datele şi poliţaiul dinainte le-a repetat după mine. Mă uit la nume, e ok, prenumele la fel, adresa completă, cea la care poposeam în fiecare seară, codul numeric personal bun (că aici mai greşeau cei dinainte), avea emitent, dată întocmire şi dată expirare, e ok, zic. Semnez şi dau să mulţumesc să plec când îmi arunc pentru ultima dată privirea pe datele înscrise acolo şi înţepenesc.
Nu citisem locul naşterii şi numele părinţilor. Locul era ok, (cine nu ştie să scrie orş. Bechet, să fim serioşi), dar numele, ah numele! Pe tata îl cheamă Iosif. Pe mama Paula (că aşa au botezat-o bunicii, după naşa ei, apoi i-au schimbat şi numele tot după naşă când cea din urmă s-a îmbolnăvit de-o boală ce nu trebuia s-o mai găsească). Ce credeţi? Poliţistului i-a fost foame! Mâncase şi el un amărât de „a”. Primul din numele mamei.
Am roşit, m-am întors, i-am întins omului cartea cu identitatea şi i-am zis suav „Ştiţi, ar fi totuşi o greşeală. Pe mama mea o cheamă Paula. Nu neg prezenţa obligatorie a celei înscrise acolo, totuşi, era nevoie şi de-o femeie ca să mă facă.”. Ăla, săracul, să cadă de pe scaun. Până la uşă m-a condus cu temenele şi scuze, cu promisiunea că luni o să-l găsesc gata cu siguranţă şi cu toate datele în regulă.
În 2014 mi-am schimbat iar identitatea. Nu mă mai chema Stăncioiu. Poliţistul de la Bechet a fost un dulce, mi-a făcut 10 poze în zece poziţii, până a găsit una acceptabilă pentru un aşa eveniment şi act şi nu a mai greşit nici măcar o literă. E actul perfect.
Amăgiri 