Când mamele pleacă


Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost, cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă, ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.
Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc, ne îndrăgostim, le uităm şi suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă. Nu ne oprim să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp.
Timpul… parşiv cuvânt, cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu. Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem, numai că între timp am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Falsă împlinire.
Le căutăm din când în când şi ele se bucură și șterg cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit dar nu ne reproşează nimic, ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?
Ele așteaptă cuminți, se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi. Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână, poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”
Cu timpul mâinile încep să le tremure şi să scape lucruri, încheieturile le dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, tăcerea le-a devenit tovarăşă. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea, doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?
Vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor, mamelor noastre. Niciunul nu face minuni şi ne enervăm, înjurăm, mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim.
Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.
Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea, au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate, le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost, acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte și ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.
Cu lacrimi ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte, acum timpul vostru a expirat.”
Inevitabil vine ziua în care mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da să putem întoarce timpul, să redevenim copii şi să punem capul în poala lor, să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem, nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, casa s-a aplecat uşor într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.
Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă, zi de sfârşit fără nou început și-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim, să le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”