Ai 29 de ani, o relație de care tragi s-o faci funcţională, plăteşti rată la casă şi te gîndeşti că ai toată viaţa înainte. Mergi la controale periodice, că ai auzit atîtea poveşti nefericite despre boli incurabile, ştii că e mai bine să previi şi-ţi pasă de sănătatea ta, ai vrea să-ţi construieşti un viitor, să ai copii, familie, o viaţă liniştită. Un medic oarecare pe care-l plăteşti că n-ai timp şi nici încredere în policlinicile de stat unde toată lumea e stresată şi sictirită de viaţă îţi găseşte un chist şi spune că nu pune probleme, dar trebuie verificat periodic. Te programează la următoarea vizită peste 6 luni.
Au trecut 6 luni. Relaţia a sucombat fără şanse, nu mai plăteşti rate la casă că nu mai ai casă, te-ai mutat cu chirie, în fond nici nu prea mai ai mare lucru decît un job unde te simţi bine şi eşti performantă, cîţiva prieteni şi viaţa înainte. Nu e cea mai bună perioadă a vieţii tale, dar te gîndeşti că măcar eşti sănătoasă şi ai timp să-ţi vezi visele împlinite. Mergi la controlul de rutină şi ghilotina cade. Chistul tău nepericulos e ditamai tumora malignă. Intri în panică, mergi la alte controale, alţi medici, treci la investigaţii serioase, consulţi chirurgi.
Te revolţi. Veştile rele circulă pe bandă rulantă şi te lovesc pe rînd fix în frunte. E prea mare, prea ramificată, prea prost pusă, prea vascularizată, nu poate fi operată. Te legi de un oncolog care te vede tînără şi consideră că poţi suporta o terapie de şoc cu citostatice. Şi-o suporţi, cum, nu te întreabă nimeni. În cîteva luni treci prin chinurile iadului şi nu-ţi mai doreşti decît să se termine, să nu mai simţi durerile, greţurile, să nu mai simţi că te prăbuşeşti într-un hău din care ştii sigur că n-ai să mai poţi ieşi.
Încerci să te agăţi de ceva să rămîi la suprafaţă şi găseşti doar paie nefolositoare. Nu plîngi, plînsul e semn de slăbiciune şi tu n-ai voie să fii slabă. Ai prieteni şi colegi care te încurajează şi te sprijină, ai o mamă care s-ar prăbuşi dacă tu ai claca. Lupţi. Cu sistemul, cu citostaticele, cu corpul tău care le respinge, cu mîncarea fără niciun gust, cu frica, cu timpul, cu moartea. Lupţi pentru că n-ai de ales. Banii zboară mai ceva ca fluturi pentru că sănătatea e un lux, hrana sănătoasă e un lux, dar colegii au grijă să nu simţi prea tare lipsa lor. Cumva o scoţi la capăt şi ajungi după luni de chin într-un institut în care un chirurg bun te sfătuieşte să renunţi la sîn, că boala e parşivă şi la ce evoluţie a avut poate recidiva în cel mult 6 luni.
Te operezi, rămîi fără sîn şi începe lungul drum înapoi, spre recuperare. Abia acum afli că niciun drum nu mai duce înapoi de fapt, că boala ţi-a răpit tot restul vieţii şi ţi-a dat înapoi o caricatură. Rămîne cicatricea, o întreagă grupă de muşchi nefuncţională, o parte din corp în care nu mai simţi decît durere atroce, vene arse de citostatic care nu mai primesc nici măcar acul seringii care să ia sînge pentru analizele pe care vrei nu vrei le faci tot mai des, nu mai poţi îndrepta mîinile, nu poţi folosi mîna cu operaţia, ai dureri de-ţi vine să te urci pe pereţi, orice mişcare e un chin. Nu mai vrei decît să închizi ochii şi să nu mai simţi nimic, să uiţi. Ţi-e silă de tine, nu-ţi vine să te priveşti, nu mai ai încredere în viitor.
Tratamentul continuă agresiv, ţie ţi-e tot rău, simţi că nu se va mai schimba nimic, niciodată, în bine. Îţi sunt induse stări pe care nu le-ai fi avut decît peste 20 de ani şi ţi se spune să rezişti şi să te bucuri, că eşti tînără şi uite ai scăpat. Tu nu simţi nicidecum asta. Trece timpul, cicatricea te arde, nu-ţi vine s-o priveşti, ţi se pare hidoasă, psihologul nu prea reuşeşte să te ţină toată săptămîna la suprafaţă, mai ales în zilele în care durerile atroce nu trec cu nimic, oboseşti repede, nu mai poţi lucra ca altă dată, nu mai ai acelaşi randament, părul creşte prea greu, nu poţi ridica nici sticla de apă la gură fără să te doară pînă în creier. Dar lupţi, n-ai de ales, ce-a fost greu a trecut, nu?
După tot chinul primeşti într-o zi răspuns de la direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului, unde depusesei dosarul pentru indemnizaţia de handicap la care legea îţi dădea dreptul. Un an aveai dreptul la scutire de impozit pe salariu şi transport gratuit pe RATB, la un loc de parcare preferenţial cînd mergi la cumpărături şi ceva mărunţiş pînă îţi recuperai capacitatea de muncă. Un an, nu mai mult, că un cancer de sîn nu e tot una cu pierderea unui picior, sau a unei mîini, ce contează sînul unei femei? Poţi trăi la fel de bine şi fără el, ce, amazoanele nu trăiau bine fără sînul drept, nu erau ele de temut în tot bazinul Mării Negre?
” Vă aducem la cunoştinţă că nu vă încadraţi în grad de handicap şi dacă vreţi, puteţi să ne daţi în judecată în termen de 30 de zile.” Sec, de parcă boala ta nici n-ar fi existat şi i-ai fi pus pe ei, oamenii muncii pe cîmpiile patriei la lucru de pomană, în timp ce putea rezolva zeci de alte cazuri mult mai grave ca al tău.
Da, de la direcţia de asistenţă socială, de unde chiar au trimis pe cineva să-ţi facă anchetă socială acasă. Nu, la documentele medicale şi la operaţia ta nu s-a uitat nimeni, asta era irelevant că aşa a hotîrăt în 2015 o şleată de incompetenţi în frunte cu ministrul Bănicioiu, cel care a lăsat 64 de tineri să moară în chinuri pentru că orgoliul nu-i permitea să accepte ajutorul oferit de străini. Aveai frigider, aragaz, o colegă de apartament care să te ajute, ce-ţi mai trebuie ajutor social? Cu banii ăia pe care tu voiai să-i furi de la statul român se va renova o secţie de tratament intensiv la un institut oncologic pentru copii, se cumpă citostatice, de nu mai sunt nevoiţi alţi pacienţi, nu aşa norocoşi ca tine, să cerşească bani pentru ele, se salvează o mie de vieţi. Sau mai degrabă se mai plătesc ajutoare sociale unor putori votante, ca restul bugetului să poată ajunge pe drum bătătorit în buzunarele iluştrilor şi mult titraţilor noştri politicieni de stînga. Să mănînce şi gura lor ceva bun, că este flămîndă ca cancerul ce te mînca pe tine la 30 de ani.