Aniversară


A fost un timp cînd ziua asta mi-era cea mai dragă sărbătoare. A fost… Calendarul meu delibro o mai păstrează şi acum, nu m-am îndurat să fac nicio modificare în el Îmi aduce aminte an de an, cu patru zile înainte, „în familia ta se apropie un eveniment important”, apoi pe 31 „azi ai sărbătoare în familie”, exact ca atunci cînd îmi anunţă comemorarea căsniciei mele şi a fostului meu soţ. L-am trecut decedat şi calendarul, fidel, îmi aduce aminte de fiecare dată că trebuie comemorat momentul. Aşa şi cu ziua ta… de parcă aş putea uita, de parcă ceva din mintea mea sau din sufletul meu s-ar fi îndurat să lase ceva în urmă. Da, mi-am adus aminte de fiecare dată, chiar dacă nu am zis nimic. În gîndul meu ţi-am urat de bine totdeauna, am trimis de fiecare dată un gînd bun, aşa cum făceam odinioară cînd ştiai să le citeşti şi le aşteptai privind în zare. Mai ţii minte? Îmi spuneai „mulţumesc, puiule, doar tu ţi-ai adus aminte” şi mie mi se strîngea inima că erai atît de departe şi atît de singur înconjurat de atît de mulţi oameni. Au fost ani frumoşi, nu-i aşa? Au fost, oare? Încă mă îndoiesc. Îmi aduc aminte toată dragostea de parcă a fost ieri, tot focul, toată pasiunea cu care ne îmbrăţişam cînd ne întîlneam, buzele tale fierbinţi, săruturile, o Doamne… săruturile acelea. Puteai să-mi spui „pleacă, nu te mai vreau” şi ele te trădau de fiecare dată. Gura ta îmi striga „rămîi, te iubesc atît de mult” cu fiecare sărut apăsat, cu fiecare respiraţie tăiată. Ştiam, simţeam că trebuie să rămîn. Şi apoi, te iubeam atît de mult, că numai gîndul că o să rămîn fără tine mă sufoca. Doamne cît te-am iubit şi cît a durut iubirea ta! Fiecare minciună, fiecare speranţă deşartă, fiecare ceartă aiurea plecată de la suspiciuni neîntemeiate mai înfigea cîte un pumnal în piept. Eram toată numai găuri, curgea sîngele şuvoi pe străzi, era cald, sărat, ca lacrimile ce nu mi se uscau zile în şir. Iubirea asta m-a epuizat, m-a lăsat seacă, ca o nucă găunoasă. Şi tot aş fi vrut să dureze veşnic, să nu se termine nicicînd.
Mi-ai fost binecuvîntare şi blestem, am ars cu tine ca o lumînare aprinsă la ambele capete, mai aveam puţin şi mă topeam de tot, rămînea de mine doar lacrima de ceară. Poate c-ar fi fost mai bine decît acum, cînd am rămas un rest cît un deget de copil, cu lacrimi de ceară întărite pe margine, bună de nimic. Nici măcar un tremur de lumină în serile fără lună nu mai fac. Ştiai, ţi-am spus că e tîrziu, te-ai încăpăţînat să-mi demonstrezi contrariul, ai crezut că-ţi va fi mai bine acolo, departe. De cînd îţi pregăteai plecarea? De cîţi ani? Ştii cît m-a durut minciuna? Găsisem semnele, le interpretasem corect, puteai măcar să fii corect şi să recunoşti. Ai negat pînă în pînzele albe, m-ai tăvălit pe jos, ai şters noroiul de pe tălpi cu dragostea mea. Îţi spuneam „fără tine n-am să pot trăi, nu mai am de ce, viaţa mea se termină aici” şi rîdeai, „ba o să mă uiţi şi-o să trăieşti”, îmi repetai, convins că-i doar o dramoletă de budoar. Am supravieţui, aşa cum am supravieţuit tuturor încercărilor în viaţa asta. Am supravieţuit, dar de trăit n-am mai trăit de atunci. Mi-au trebuit doi ani să ies din depresie, m-am agăţat şi cu dinţii de viaţă, de fiecare respiraţie. În timp ce tu mă urmăreai din umbră, eu încercam să mă conving că n-am să te mai văd niciodată bătînd la uşa mea, că nu vei mai urca niciodată scările pînă la etajul 4 al blocului de pe Ion Mihalache, doar ca să-mi vezi surpriza din ochi. Am încercat, crede-mă că am încercat şi să trăiesc, şi să iubesc, şi să te uit, doar că… iubirea nu vine cînd o chemi, vine cînd vrea ea şi te leagă de cine vrea ea, fără să te întrebe. Sunt singură şi voi rămîne singură tot restul vieţii, probabil. Nu mai pot avea încredere în nimeni, nici măcar în mine. Ce-aş mai avea eu de oferit, cînd ţie, căruia ţi-am oferit totul, nu ţi-a fost de ajuns?
N-am vrut să-ţi scriu, dar mi-am dat seama că împlineşti o vîrstă rotundă şi-ar trebui să-ţi urez „la mulţi ani” în viaţa ta normală de acolo. Ţi-e bine, oare? Ai făcut o vîrstă… să fii sănătos şi fericit, de poţi, să mai apuci s-o rotunjeşti de cîteva ori.
Te rog să nu-mi răspunzi, nu are rost. Îţi scriu ca unui mort, nici nu ştiu de voi trimite vreodată scrisoarea asta, poate o voi închide-ntr-o sticlă şi-o voi da mării cu prima ocazie. Doar ea a ştiut cît te iubesc în dimineaţa aceea strălucitoare de martie. A fost în altă viaţă, nu-i aşa? E clar că nu în viaţa asta s-a întîmplat, în viaţa asta e doar regretul şi singurătatea. Ştii că ea şi tăcerea mi-au devenit cele mai bune prietene?

2 gânduri despre „Aniversară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.