Voi obosi şi eu curînd şi voi uita
că mai sunt pe lume
săruturi nesărutate,
cuvinte nespuse,
vise nevisate,
îmbrăţişări îngheţate,
iubiri neîmplinite,
speranţe nesperate
şi-atunci, în ultima zi de echinocţiu,
cînd nici primăvara nu-şi va aduce aminte
de ce-ar mai coborî o dată în noi,
voi trage perdeaua pleoapelor şi lumea
se va întuneca.
Uşa va rămîne o vreme deschisă,
niciun dor nu va-ndrăzni să treacă
dincolo de ea, se vor zidi de bună
voie în pereţii albi ca zăpada mieilor
ucişi în numele unei credinţe iluzorii
sub ochii îngroziţi ai oilor.
O clipă, ochii tăi vor păstra pe retină
imaginea răsturnată a unei Ane ascunse în zid,
mîinile tale mă vor închide sub piele,
visul tău mă va visa în lacul nopţilor fără lună,
inima ta va tresări cînd mierla îmi va striga
numele, dorul de mine te va durea
un timp, pînă cînd vîntul rătăcit va trînti uşa
în urma mea.
Într-o zi voi uita
că te-am iubit şi-am reflectat cîndva
lumina ta.