M-am rupt două zile de viaţa mea şi sinceră să fiu, întoarcerea mi se pare cumva pe dos.
Se spune că destinaţia nu contează, ci drumul… eu cred că e important să ai timp, să nu fii presat de termene, să te bucuri şi de drum şi de destinaţie.
Când ieşi din Bucureşti e ca şi cum ai ieşi din malaxor. Priveşti cu uimire la oamenii ce-ţi ies în cale şi te minunezi de tihna lor. Au timp, domle! Au timp de toate. Şi să stea la poartă, de taină, în bătaia blândă a soarelui, şi să-şi muncească pământul, şi să ducă animalele la păscut, şi să stea cu tine de vorbă. Au o plăcere de-a trăi pe care nu o mai întâlneşti la nimeni în oras. Vorbesc serios! Am întâlnit tineri şi bătrâni, oameni bolnavi şi oameni sănătoşi, nu a fost niciunul care să-mi lase impresia de epuizare pe care o văd zilnic în jurul meu.
M-a impresionat până la lacrimi o bătrână atât de adusă de spate că aproape atingea pământul cu fruntea. Mergea sprijinită în baston, dar ducea sapa pe umăr. Vă daţi seama câtă vitalitate există în neamul ăsta, atunci când face ceea ce-i place? Nu putea să stea degeaba, o chema pământul să-l muncească, să nu-l lase să se umplă de buruieni.
Viaţa, pentru ei, curge în alt ritm. Poate că o duc mai greu, poate că-i arde soarele şi-i bat vânturile, iar ridurile li se adâncesc mai repede, cu siguranţă sunt mult mai săraci decât ne închipuim, au necazuri multe şi mari, au şi bucurii mărunte. Şi totuşi, aerul pe care-l respiră, soarele care-i încălzeşte altfel, mirosul reavăn al pământului, priveliştea, totul îi face să fie de zeci de ori mai fericiţi ca noi, cei care ne ducem traiul în cutiile noastre de chibrituri, suprapuse.
Când calci iarba şi-i simţi aroma crudă eşti fericit fie şi numai pentru c-ai apucat să ai în nări parfumul firului fraged zdrobit sub tălpi.
Nimic nu se compară cu el. Berzele şi-au refăcut cuiburile, în crâng cântă pupăza, câte o pitulice mai zurlie îţi taie calea pe stradă, fluturii se aleargă bezmetici şi trec razant pe lîngă tine. Încep s-o înţeleg pe mama care n-a putut niciodată să-şi părăsească satul.
Tabloul e minunat, parfumat şi amar, fix ca mugurul de plop ce stă să-şi aplece moţul.
Ţăranii noştri au curţile pline, dar sunt atât de săraci că-ţi vine să strângi pumnii şi să înjuri de neputinţă. Pentru un ban te-mbie cu orice. Găseşti la porţi ouă proaspete de vânzare şi păsări de curte, vin, cartofi, peşte, ceapă verde, covrigi. Acolo-i munca lor şi e al naiba de prost plătită iar noi vedem în ei doar o imensă masă de manevră. Da, da, nici măcar noi nu-i privim ca pe nişte oameni, ne put, ne enervează cu insistenţa cu care persistă în prostie cînd votează de fiecare dată aceleaşi loaze. Cred că am mai spus-o cîndva… loazele se duc o dată la ani şi dau mîna cu ei, se prefac că le ascultă păsurile, le promit ceva. Noi doar trecem cu nasul pe sus pe lîngă ei, ne put a băutură ieftină, a bălegar, a pămîntul de sub unghii, a bătături în palme.
Şi ne mirăm cum de-a apărut prăpastia asta în societate. Suntem oameni de mîna întîi şi oameni de mîna a doua, noi şi ceilalţi care nu ne merită. Oare, chiar aşa să fie?
Am făcut sute de poze, am încărcat micro sd-ul telefonului şi în loc să le descarc în computer le-am şters pe toate. Nu mi-au rămas decât imaginile de pe retină, soarele, floarea de corcoduş, Dunărea cu scîntei din soare, oraşul ciorilor ce se-ncălzesc pe asfalt, incredibila coloană de maşini cu care ne-am târât înapoi, către Bucureşti şi regretul că am pierdut din prostie o întreagă primăvară păstrată în imagini. Mă rog să mai apuc măcar una la fel de frumoasă.