Ilogic


Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva.
Asta se-ntîmplă doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.