Mă trezesc greu, lumina doare. Mă ridic, dau drumul la apă-n cadă şi pun ibricul pe foc pentru cafea. Parcarea e pustie. Un vânt furios o mătură de la un cap la celălalt în timp ce chinuie crengile amărâţilor de copaci scăpaţi cu coroana neatinsă de drujbele ADP-ului. Praful aleargă grăbit dintr-o parte în cealaltă a aleii, se loveşte de ziduri, se aşează pe maşinile parcate cuminţi şi lăsate în părăsire în mijlocul oraşului ce pare fără viaţă. Toată agitaţia specifică Bucureştiului a dispărut.
De după colţ apare un ţigan pitic. Calcă apăsat, cu picioarele prea scurte pentru trunchiul cu spatele drept, de parcă ar fi mândru de dimensiunile-i liliputane. În spatele lui, ţiganca cu fuste înfoiate de vânt, resemnată, cu capul în pământ, trage după ea un cărucior pe care se odihneşte gras un sac uriaş plin cu gunoaie. Ţiganul fumează.
După câteva minute apar şi copiii. Băiatul, petecit şi murdar, trage fratele căruţului de mai devreme. E mai gol, dar parcă mai greu pentru trupul subţire ca trestia. După el calcă arar o fată rufoasă îmbrăcată cu o haină veche, ale cărei mâneci îi flendure prea lungi pe lângă corp. Târăşte o pereche de adidaşi scâlciaţi, mărimea 40, culeşi probabil dintr-un tomberon.
Îi privesc cum înaintează, cu vântul în faţă. Furios, acesta geme şi încearcă să le pună piedică. Ajung cu chiu cu vai la următorul tomberon. În urma lor, doi pensionari s-au încumetat să ia furtuna-n piept. Mişcările le sunt îngreunate de rafala puternică ce se luptă să-i întoarcă în case.
Sub geamul meu, liliacul plânge biciuit de vânt. A deschis lăstari proaspeţi cu embrioni de floare şi-ascultă acum trist mugetul viscolului ce-l ceartă. „Prostule” Nu puteai să mai aştepţi?”
Am vaga senzaţie că m-am trezit după un cataclism pustiitor. Aşa trebuie să se fi simţit supravieţuitorii de la Hiroshima. Parcă joc într-un horror mut. Mă scutur.
În ibric apa dă în clocot. Umplu casa cu aromă proaspătă de cafea. În casă-i cald şi bine. Parcă nu aş ieşi să dau piept cu viaţa azi.