De vreo doi ani mergem la pescuit pe o baltă de prin Călărași. Satul bălții are un nume frumos, de fată în primăvară. Florica. Florica are o rețea întreagă de ”bălți”, luciuri de apă întinse, frumoase, cu valuri pe care le încrețește ușor briza de cîmpie. Ce mi s-a părut neobinuit pe bălțile din Florica a fost faptul că nu există niciun fel de vegetație pe baltă. Nici pe apă, nici pe marginea ei, Nici măcar un fir de trestie. Doar două sălcii bătrîne se apleacă de spate și sărută luciul apei, ca într-o rugăciune. Asta în locul în care mergem noi la pescuit, pe balta ”amenajată”. Adică are din loc în loc niște umbrare cu masă și băncuțe de lemn, așezate cam cîș, dar existente. Și mai are vreo trei wc-uri turcești tradiționale, sus, pe culme. Fără uși, în aer liber, cu fața la cîmpie. E mișto așa, că nu te plictisești cît timp îți închipui că stai pe tron, vara poți urmări cum se unduie sub briză și soare lanul de grîu/rapiță/ porumb, ce-a mai cultivat gospodarul locului pe-acolo. Zboară fluturași, albinuțele polenizează floricelele dn jur, e pace.
În fine, se cheamă că e amenajată și dă dreptul proprietarului să-ți perceapă taxă de pescuit.
Balta e populată cu pește în fiecare primăvară, cel puțin așa zic proprietarii. De prins prinzi doar niște batcă prăpădită și din cînd în cînd, extrem de rar, cîte un cărășel auriu de cel mult o palmă. Oamenii mei povestesc c-au fost și ani buni, în care au prins și cîte un crap de peste 1 kg, dar asta a început să miroase a poveste pescărească. De doi ani, nimic mare nu mai dă tîrcoale undițelor. Poate îi sperii eu, cine știe. Dar suntem mulțumiți că peștele e harnic și dă cu nasul în undiță imediat, de nici n-apuci să-ți tragi sufletul că trebuie să scoți undița. Cu o râmă poți prinde 5-6 pești la rînd. Recordul meu a fost de zece cu un rest de rîmă pe jumătate înghețată. Din cauza asta balta e mai tot timpul plină de pescari amatori ieșiți la spălat creierul în weekend.
Te-ai aștepta ca autoritățile dintr-un sat cu un nume atît de frumos, să profite de oportunitatea pe care o oferă un asemenea val de turiști sezonieri. Să vezi amenajat măcar un butic din care să-ți iei o bere rece și-o bucată de mămăligă pentru momeală. Ei, nu. Trebuie să-ți pui pofta-n cui, mă orășeanule, sau să te oprești în mă-ta la Brănești, să-ți faci aprovizionarea înainte de-a ajunge pe baltă. Ce atîta răsfăț și pretenții pe tine?
În schimb, ți se oferă imaginea patriarhală a unui sătuc încremenit în mijlocul cîmpiei, cîțiva cocoși îți cîntă trezirea în fiecare dimineață, peste baltă te răsfeți cu imaginea unei stîne unde oile își strigă disperarea odată cu zorii, peste zi cîte o găină se laudă că a mai făcut un ou, intuiești la stînă ora mulsului, vezi turma cum pleacă la păscut pe coasta cu iarbă săracă, pe jumătate uscată. Oile își strigă mieii pînă hăt departe, cînd nu-i mai aud. La prînz se întorc, că și ciobanii trebuie să mănînce și să-și facă siesta, cîte un cîine mai latră și se mai distrează cînd trece cîte o mașină. Sunt amuzanți cum se prefac ei că mănîncă bolidul ce ridică praful drumului. Ah, da, drumul.
Drumul pînă acolo e o aventură în sine. De cum părăsești șoseaua și faci la dreapta să intri în sat, te trezești în zona crepusculară plină de gropi adînci în care, dacă nu-ți pierzi măcar un capac de roată, ești cel mai fericit dintre pămînteni. Resturi de tot felul te însoțesc vesele și-ți latră după mașină precum cîinii de care-am povestit mai sus.
Triste și sărăcăcioase, casele-s pierdute undeva în dosul gunoaielor care cresc, se înmulțesc, se adună și se încruntă la tine tot mai tare încît, atunci cînd ajungi la marginea satului, pe malul primului lac, îți faci cruce cu limba-n gură și te rogi să nu te înghită cu tot cu mașină, exact ca balaurul din povești. Pentru că exact ca balaurul ăla, grămezile de gunoaie ale satului Florica din mijlocul cîmpiei, au zeci de capete uriașe, de după care nu zărești nici măcar vîrful unui copac. E uimitor cum o localitate atît de mică poate produce atît de mult gunoi. Poate de aceea nici stuful nu vrea să mai crească îl apele de-acolo.
Odată scăpat de amenințarea cu mii de limbi împuțite, răsufli un pic ușurat, ajungi (în sfîrșit!) în cîmp și drumul șerpuiește hurducat, mărginit doar de rapiță și baltă. Aici te rogi numai să nu plouă pînă cînd ajungi înapoi la șosea, ca să nu fii nevoit să chemi popa să-ți înmormîntezi mașina creștinește în mijlocul noroiului ce-ar înghiți-o instantaneu.
În rest e frumos, am zis. Poți face plajă dacă vrei să te arzi pe uscat, poți lua o căpușă-două, poți face un grătărel cu prietenii, că de-aia ai ieșit din casă. Și te poți mira cum de nu există nici măcar un nagîț pe o baltă atît de mare. O speranță este, totuși. Ultima dată am văzut o barză, la întoarcere. Ne privea cu ochi triști de pe malul uneia din multele luciuri de apă ale satului pierdut printre gunoaie.