Nopți


Demult, tare demult, iubeam nopțile senine.
Mă așezam pe marginea jgeabului
de piatră și ascultam liniștea.
Fâlfâia o aripă, țipa o buhă,
un câine urla la lună,
cerul mă privea cu toate stelele,
pârâul șoptea pietrelor la poartă.
Dădeam drumul viselor,
ele zburau amăgite de razele lunii.
Iarna îngheța aerul și respirația
se amesteca cu valurile ceții
ce cădeau grele peste mine
la ceasul în care vârcolacii nu dorm.
Cândva iubeam nopțile cu lună,
razele ei colorau albastru întunericul
și dădeau viață formelor,
casa se înălța până sub nori,
copacii își pipăiau crengile,
văzduhul respira cu sete,
din tălpi îmi creșteau rădăcini
și mușcau cu poftă pământul,
mă înfigeam în el ca în eternitate.
De la nopțile cu stele mi se trage,
ele m-au smuls și m-au ridicat
pe aripi până la nori.
Azi umblu cu capul în jos
și sângele îmi curge invers,
de la dreapta la stânga,
ca într-un descântec.
Am rădăcinile înfipte în cer.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.