Noi, cei din linia întâi,
am învăţat incredibil de repede
cum să murim câte puţin în fiecare zi,
pe muţeşte,
să nu deranjăm liniştea lumii.
Noi, cei pe care nimeni nu-i întreabă vreodat
ce mai fac, cum mai sunt,
de trăiesc ori au murit uitaţi
în colţul lor ascuns,
am învăţat să ardem şi să ne adunăm cenuşa
cu lumina ochilor,
s-o dăruim cerului să ne-o spele cu albastru
ca să renaştem apoi ca pasărea Phoenix
iar şi iar, de nouă ori,
până nu rămâne din noi decât lacrima
curată a ploii.
Atunci ne luăm de mână
ne aruncăm în gol din nori cumulonimbus
şi ne afundăm tăcuţi
în pământul ce ne primeşte,
însetat, pe fiecare.
Noi, stingherii nimănui,
am învăţat să cădem în cer
cu gustul amar al cuvântului
ce-a murit pe buze,
nerostit.
Amăgiri 
mi-a placut
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pot sa ma cuibaresc alaturi de tine? Asta mi-a inspirat textul tau emotionant….cuibarire… Gand bun!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te rog, Oana, e loc destul. 🙂 Mulţumesc de gândul bun.
ApreciazăApreciază
Mă înclin şi tac. Mi se zbat cuvintele pe buze dar s-ar amesteca-n emoţie.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te îmbrăţişez cu drag. 🙂
ApreciazăApreciază
Cuvintele sunt linistite intelesul se zbate,e adevar,e frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc mult! 🙂
ApreciazăApreciază