În verile lungi ale copilăriei mele, în zilele în care se transmiteau la difuzorul din perete meciurile din campionat, în curtea noastră era agitaţie ca pe stadion. Se adunau prietenii tatei cu neveste cu tot, cu bere, alune prăjite -din grădină că în anii ăia umpluse tata grădina cu arahide de pământ pline de teci- suc şi voie bună.
Aşezaţi pe scaune, jur împrejurul unei mese cu picioarele bine înfipte în pământ, cu paharele de bere rece în faţă şi sticlele ce-şi aşteptau rândul cuminţi în găleata cu gheaţă alături, oamenii comentau, fluierau, înjurau – după starea de spirit şi mersul meciului.
Universitatea Craiova era pe vremea aceea în cea mai bună formă şi noi, olteni până în fundul sufletului, trăiam fiecare fază ca şi cum am fi fost pe teren. Nu numai ei, bărbaţii ci şi noi, copiii mucoşi ce ascultam de pe margine, ţineam pumnii strânşi şi înjuram în barbă arbitrii care ne faultau şi ne nedreptăţeau tot timpul jucătorii. Doar pe ai noştri.
Dacă Universitatea câştiga, petrecerea se prelungea până târziu în noapte. Se încingeau campionate de table şi de spart coji de alune, se râdea tare, se făceau pronosticuri şi se încingeau spirite. Totdeauna erau doi protagonişti şi o masă amorfă de chibiţi pe margine care ştiau tot, vedeau tot, dădeau indicaţii preţioase şi înjurau de mama focului când alesul lor pierdea.
Să ne înţelegem, jucătorul pierdea totdeauna pentru că nu-şi asculta chibiţul.
Chibiţul este o specie anume. Atoate-ştiutor, versatil, bombastic, cu verb, ştie sigur -la secundă- când să se enerveze, când să înjure, când să te bage în pizda mă-tii de jucător prost şi surd care nu auzi că el îşi rupe plămânii pe margine şi încearcă să-ţi facă bine. Să te ajute să câştigi. Să-ţi arate că fără el ai fi mort. Că el şi numai el e în stare să-ţi dibuie şi să-ţi indice luminiţa de la capătul tunelului.
Îl găseşti pretutindeni: pe stadion – înjură arbitrii şi adversarii, în faţa televizorului cu maieul ridicat deasupra de burtă şi cu berea în mână – trăieşte fiecare mişcare de la tv, în parcuri, pe lângă măsuţele de şah la care îşi mai pun la încercare neuronii câte doi pensionari mai fraieri, pe reţelele de socializare – face politică. Scrie despre politică. Dă verdicte, schimbă tabere, înjură pe unii sau pe alţii, în funcţie de cum bate vântul şi mai ales ştie de la început tot. Se laudă cu previziunile sale. ” V-am spus eu!”, „ia uite ce scriam eu atunci şi mi-aţi dat în cap!”, „uite ce face dobitocul ăla, în loc să mă asculte, îşi dă cu stângul în dreptul!”, „când veţi pierde să nu veniţi să mă întrebaţi pe mine de ce aţi pierdut!”.
Nu că nu i-ar face plăcere să-ţi spună de ce ai pierdut… nuuuu! Asta îl face fericit pe chibiţ: atunci când te vede doborât, lovit, distrus, să-ţi mai tragă şi el una la coaste, ca să-ţi arate că eşti prost şi doar el a fost deşteptul care ţi-a spus şi pe care nu l-ai băgat în seama.
Îţi meriţi înfrângerea dacă nu-ţi asculţi chibiţul!
Să faci ca el, dar să nu încerci vreodată să faci greşeala să-i ceri să se implice direct în proiectele tale. Abia atunci se va alege cu adevărat praful de munca ta. Asta dacă nu se dă la fund imediat ce simte că e rost de pus creierul la contribuţie şi osul la muncă. Ce plăcere ar mai avea el în momentul în care munca lui ar fi despicată ca firul de păr în patru şi luată la bani mărunţi de alţi chibiţi?