Privesc în oglindă şi nu mă recunosc… adică eu mă ştiam altcineva, altcumva, nu o cunosc pe femeia de dincolo de apa oglinzii, nu ştiu cine e, ce-a trăit, cum a supravieţuit, ce gîndeşte. Mă uit în ochii mei şi nu pot citi nimic în ei, sunt o carte închisă.
Şi totuşi, mă cunosc, pe mine mă cunosc, în mine e scrisă toată viaţa mea, mă port în braţe pe stradă şi-mi spun că încă mai am multe de făcut, de gîndit, de iubit, în mine sunt tînără, veselă, plină de viaţă.
Aş mai lua o dată viaţa de la capăt, s-o adun strîns, ca pe un ghem de aţă colorată. N-aş mai greşi la fel, cu siguranţă, aş face lucrurile mai bine ca pînă acum. Aş face alte greşeli, normal, mi-aş acorda acest drept, m-aş bucura de el. Nu e om să facă totul perfect într-o viaţă de om şi dacă o face, e robot, nu om. Eu vreau ca la sfîrşitul vieţii să am lîngă mine tot bagajul pe care l-am adunat trăind. Sacul de greşeli, sacul de amintiri, traista de zile bune, plicul de fericire.
Aş întinde mîinile şi le-aş da păzitorului porţii să le pună în balanţă. „Uite, sfinte Petre, asta am fost eu, atît am luat din viaţa pe care-am primit-o, acum judecă şi spune-mi de-s demnă să-mi deschizi poarta sau lasă-mă în drum.”
Şi de-aş rămîne în drum aş lua-o înapoi, către lume, n-aş sta să aştept cu mîna întinsă la o poartă închisă. Pînă la urmă, drumul contează, indiferent care-i destinaţia.
Foarte puţini oameni m-au înţeles în viaţă şi aceia foarte puţini m-au cunoscut şi m-au iubit pe mine, omul bun cu toate greşelile, păcatele şi trecutul lui.
Ceilalţi, sensibil mai mulţi, m-au ţinut aproape un timp şi le-am căzut greu, n-au putut înţelege nici forţa, nici viaţa din mine. Poate aşa e scris. Am să găsesc odată cartea aia şi-am s-o citesc din scoarţă în scoarţă, atunci eu voi deveni scriitorul şi-l voi juca pe degete pe autorul propriei mele vieţi. Să vadă şi el cum este să fii prizonierul toanelor cuiva.
Zi: mai 3, 2018
În mine
În mine clocoteşte tot sîngele
adunat în căuşul palmelor în lungile
bătălii pentru viaţă, în inima mea
sunt înfipte toate cuţitele
ce-au strălucit odinioară în mîinile
ce m-au înjunghiat pe la spate,
în ochii mei strălucesc toate lacrimile
neplînse în nopţile cu lună plină, sînii
mei poartă amprenta tuturor bărbaţilor iubiţi,
port tatuat pe piele parfumul florilor de liliac,
lăcrămioare şi nu mă uita,
mintea mea…
o, mintea mea e plină de toate bătăile repezite
de inimă, de toate gîndurile gîndite,
de toate visele visate,
de toate dorinţele neîmplinite,
de toate speranţele ucise,
de toate cuvintele auzite cîndva,
pretutindeni, aiurea.
Sunt rană, doar sufletul mi-e cer senin
deasupra teilor înfloriţi
într-o dimineaţă însorită de iunie.
Dimineaţa pe răcoare
- Mamaie, merg şi eu cu matale la tîrg.
- Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mînca-o-ar mama, mă omoară mă-ta.
- Hai, mamaie, că nu se supără pe mata, nici nu-i spunem.
- Păi cum să nu ştie cînd mergem la tîrg? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii, ea nu trece prin tîrg? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte acasă, cu tataie.
- Nuuuuu vreaaaaauu cu tataie, vreau la tîîîîrg! Mamaie mă ruga să mă ridic, să nu mă fac de rîs, eu nimic, mai tare urlam, mă tăvăleam pe jos şi mă albeam de praful bătăturii. Nici nu mă mai culc cu matale şi nici nu mai vorbesc cu matale, să știi!
Obosită, mamaie-şi trecea palmele peste faţa mică şi moale, îşi trăgea basmaua pe ochi şi se întoarcea către tataie, care mustăceştea în colţul lui. Tataie se oprea din cioplit şi-mi făcea cu ochiul. - Mai zi şi tu, Lisandre! N-o vezi că mi se urcă-n cap?
- Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea. Lasă că e mînz tînăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
Mamaie ofta. - Hai că mă ajutaşi pîn’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi. Te las acolo, să stai cu mă-ta toată vara şi să ai grijă de frate-tău.
- Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte, săream într-un picior de bucurie. Mă duc cu mamaie la tîrg, mîine mă duc cu mamaie la tîrg, uraaa!
În dimineaţa următoare nici nu se luminase de ziuă, că mamaie era lîngă mine cînd îmi era somnul mai dulce. - Hai puturosule, mai mergi cu mine?
- Mmmm… sigur!
- Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
Deschideam ochii cu greutate, patul mă trăgea înapoi, dar mirajul drumului mă atrăgea mai tare, deci, cîţiva pumni de apă rece pe m-au trezit, chiar dacă ochii mai ardeau şi în stomac se zbătea dureros un gol. Mamaie îşi pregătise tîrnele cu răsaduri de cu seară, era deja îmbrăcată şi-şi spune rugăciunea. - Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
Mi-am făcut repede trei cruci şi-am şoptit în barbă o rugăciune. - Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
- Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urîtul în cale şi să ajungem cu bine la tîrg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos, cînd o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stînga, merge în piciorul stîng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că mă ostenişi deja.
- Mamaie, da care-i dreptul, care-i stîngul?
- Păi nu-ţi arătai, acu’? Ce mai întrebi?
- La matale de ce sunt pe dos? O lăsam fără cuvinte. Cum să-mi explice că doar eu le văd pe dos?
- Offf, mă mănînci! Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să nu uiţi dai apă la viţel.
- Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Să ai grijă de mînza asta să n-o calce vreo maşină. Şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
- Cum liorpăie, tataie?, mă înfigeam imediat în vorba lui.
- Păi nu-i auzi cum fac cînd pune pasul? Ca tine cînd eşti flămîndă, zîci că’s nemîncaţi de-o lună.
- Şi gumarii mănîncă?, aruncam repede următoarea întrebare şi-l lăsam şi pe tataie fără răspuns.
- Tu-ţi paştele tău de copil! Hai, plecaţ odată că iote, răsării soarele de cînd mă bateţ la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
În urma noastră portiţa scîrţîia. Mă uitam înapoi în lumina lunii, cît să-l mai prind cu coada ochiului pe tataie rămas să privească în urma noastră. Tîrnele atîrnau greu pe umărul firav al bunicii. Din cînd în cînd, ofta, se opintea şi schimba cobiliţa de pe un umăr pe celălalt.- Te doare, mamaie?
- Mă doare, muică.
- Dă să mai duc şi eu.
- Du-te pe tine tu, că tîrnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
- Biineee…
Drumul era pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridica încetişor şi albea ziua. Prin casele de lîngă drum se simţea vînzoleală, în bătături raţele măcăneaude foame, vrăbiuţele se ceartau, rîndunelele săgetau cerul şi trecea razant peste creştetele noastre. Într-o salcie cînta o privighetoare. Alături, pe un stîlp de telegraf bătea toaca o barză. - Mamaie, uite barza!
- O văd, muică, o văd.
- N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
- Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
- Ai mai mulţi ochi?
- Da, am unu’n creştet.
- Şi vezi cu el?
- Văd, vezi bine că văd.
- Da cum vezi, că ai cîrpă pe cap?
- Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
- Da eu nu-s boţană, mamaie, mă bosumflam un minut
- Ei, muică… tu eşti mama lor. Ai, vino-ncoa că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lîngă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
De cînd am plecat de-acasă picioarele s-au îngreunat, soarele ardea în ceafă şi setea-mi usca gura. Drumul nu mi se mai părea atît de amuzant, dar bravam voiniceşte un timp. Lîngă o portiţă un cîrd de gîşte-şi scoseseră bobocii la plimbare. - Mamaie, uite boboci!
- Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gîscanul. Nu te da aproape de el, vino-ncoace. Ia spune-mi ţi-e foame?
- Nu mi-e foame.
- De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
- Da, mi-e sete.
- Hai că vine o fîntînă acu’ şi oprim să bei apă.
Fîntîna avea margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Mamaie a apucat ciutura şi a coborît-o adînc, în fîntînă. Apa era rece ca gheaţa şi dulce ca mierea. - Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii, bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la tîrg, pleacă toată lumea pînă ajungem noi.
- Mai e mult, mamaie?
- Mai e, muică, suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
- Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
- Aşa te vreau.
- Mi-e cald, mamaie.
- Dă flanelul jos şi rămîi în rochiţă. E mai bine acu’?
- Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n tîrg.
- Păi hai. Mergi cuminte pe lîngă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
- Dacă taci ai mai mult spor?
- Da, normal.
Îşi trăgea cîrpa pe ochi şi mergea un timp cu privirea-n pămînt. Punea pasul uşurel, sacadat, călca cu grijă pămîntul, de parcă-I cerea iertare. Eu alergam pe marginea drumului cînd înainte, cînd înapoi, vînam fluturi şi adunam mănunchi flori de ochiul boului. Macii îmi plăceau că erau roşii, dar cum puneam mîna pe ei şi trăgeam să rup floarea, se scuturau şi rămîneam cu o măciulie goală tivită cu cîteva stamine negre. Mi-era necaz, dar nu mai ziceam nimic, să nu-i mănînc sporul lui mamaie. Dacă se întoarcea cu răsadurile nevîndute era bai mare. Prin picioare mi se plimbau o armată de furnici. Cînd în sus, cînd în jos. Pielea ardea, sîngele se dilatata, sandalele mă strîngeau, dar ne apropiam şi paşii ni se intersectau cu ai altor oameni plecaţi cu treburi la tîrg. - Bună dimineaţa, daică Ioană!
- Bună dimineaţa, muică!
- Ce faci, plecaşi cu mînzul după matale?
- Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Nu mai avui scăpare, trebui s-o iau cu mine. Să vezi cînd o afla mă-sa., parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
- Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită, ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de cînd te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol tîrgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
- Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
- Lasă că nu-i tîrzîu nici acu’. Nici acu’ nu-i tîrzîu dacă e cu voie bună.
Tîrgul era plin, lume pestriţă. Fiecare voia cîte ceva, oamenii strigau, rîdeau, făceau glume, tîrguiau, se tocmeau, peste toţi plutea aburul dimineţii şi fumul parfumat al micilor parfumaţi aruncaţi pe grătar, undeva, în depărtare se auzea un pickup dat la maxim, un cocoş cînta pe fundul unei căruţe, purceluşi de lapte guiţau şi-şi aşteptau cumpărătorii, o vacă mugea cu ugerul plin, pe margine care cu boi aşteptau cuminţi, boii rumegau trişti cu jugul la gît, pe jos erau întinse ouă albe de gîscă şi verzi de raţă, găleţi cu brînză, ceapă verde, usturoi verde, leuştean, boboci de raţă, pui cu pene abia mijite, curcani cu picioarele legate, gîşte cu aripile răsucite, copii adormiţi şedeau pe ciuci şi zgîrmau în praf cu beţe de lemn, alţii se amestecau printre picioarele adulţilor şi adunau praful care se aşeza apoi leneş pe picioare, pe încălţări, pe haine, pe feţele transpirate, lîngă poartă poposise maşina de îngheţată, Nea Mărin nu prididea să schimbe butoaiele de bere pentru beţivii însetaţi de dimineaţă. Peste toţi soarele de iunie strălucea şi împrăştia o lumină blîndă peste toată omenirea strînsă laolaltă. - Ce faci, mamă, aci? E şi Luci cu matale?
Glasul mamei ne-a făcut să tresărim amîndouă în acelaşi timp. Am simţit cum se strînge cămaşa în spatele bunicii şi cum îngheaţă rochiţa mea şi mă strînge de ceafă. Hait’ că ne-a prins. să vezi acu’ scandal ! - E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, că să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
- Fa mamă, eşti bătrînă şi-ţi pui mintea cu plozii, nu puteai să-I dai două la cur şi s-o laşi acasă? Venirăţi atîta drum pe jos, nu te gîndişi ce faci dacă i se face rău? Nu te gîndişi, ai?
- Da uite, fa, că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
- Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atîta drum? Şi tu, boţano, nu puteai să stai cu tataie-tău, să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine!
- Nu merg! Eu stau cu mamaie!
- Ba ai să mergi chiar acum şi lasă gura moale că-ţi trag şi vreo două, ne ştie tîrgul la cît ţipi.
- Las-o, fa muică, c-o aduc eu cînd termin aici. Nu te certa cu fata să se uite lumea la voi ca la urs, se ruga mamaie roşie toată ca racul de ruşinea oamenilor care rîdeau mînzeşte pe margine.
- Lasă matale, vezi-ţi de răsaduri acolo, că ştiu eu cum să mă port cu copilul meu. Mişcă acasă fiţ-ar curu’al dracu că ţi-l înroşesc acu’ de nu te vezi, măcar să ai de ce plînge.
Mă trăgea după ea şi eu mă împotriveam cît puteam, cu lacrimile adunate-n barbă. După ce dădeam colţul pe uliţă şi nu ne mai vedea lumea, mă scutura bine, îmi trăgea două palme de-mi ardeau obrajii două zile şi mă amuţea. Era gata aventura mea, pînă uita şi-i trecea supărarea avea să rămîn iar închisă în curte. Noroc că ştiam să sar gardul.
Amăgiri 