Privesc în oglindă şi nu mă recunosc… adică eu mă ştiam altcineva, altcumva, nu o cunosc pe femeia de dincolo de apa oglinzii, nu ştiu cine e, ce-a trăit, cum a supravieţuit, ce gîndeşte. Mă uit în ochii mei şi nu pot citi nimic în ei, sunt o carte închisă.
Şi totuşi, mă cunosc, pe mine mă cunosc, în mine e scrisă toată viaţa mea, mă port în braţe pe stradă şi-mi spun că încă mai am multe de făcut, de gîndit, de iubit, în mine sunt tînără, veselă, plină de viaţă.
Aş mai lua o dată viaţa de la capăt, s-o adun strîns, ca pe un ghem de aţă colorată. N-aş mai greşi la fel, cu siguranţă, aş face lucrurile mai bine ca pînă acum. Aş face alte greşeli, normal, mi-aş acorda acest drept, m-aş bucura de el. Nu e om să facă totul perfect într-o viaţă de om şi dacă o face, e robot, nu om. Eu vreau ca la sfîrşitul vieţii să am lîngă mine tot bagajul pe care l-am adunat trăind. Sacul de greşeli, sacul de amintiri, traista de zile bune, plicul de fericire.
Aş întinde mîinile şi le-aş da păzitorului porţii să le pună în balanţă. „Uite, sfinte Petre, asta am fost eu, atît am luat din viaţa pe care-am primit-o, acum judecă şi spune-mi de-s demnă să-mi deschizi poarta sau lasă-mă în drum.”
Şi de-aş rămîne în drum aş lua-o înapoi, către lume, n-aş sta să aştept cu mîna întinsă la o poartă închisă. Pînă la urmă, drumul contează, indiferent care-i destinaţia.
Foarte puţini oameni m-au înţeles în viaţă şi aceia foarte puţini m-au cunoscut şi m-au iubit pe mine, omul bun cu toate greşelile, păcatele şi trecutul lui.
Ceilalţi, sensibil mai mulţi, m-au ţinut aproape un timp şi le-am căzut greu, n-au putut înţelege nici forţa, nici viaţa din mine. Poate aşa e scris. Am să găsesc odată cartea aia şi-am s-o citesc din scoarţă în scoarţă, atunci eu voi deveni scriitorul şi-l voi juca pe degete pe autorul propriei mele vieţi. Să vadă şi el cum este să fii prizonierul toanelor cuiva.