Se făcea că murisem şi mama
mă plîngea liniştit, aşa
cum m-a plîns toată viața.
Din cerul ochilor ei lacrimile
picau perfect ovale,
una cîte una, în căuşul palmelor împreunate
în poală, după ce se aşteptau
una pe alta prinse în genele negre, lungi.
Vezi, mamă,
toată viată te-ai tot dus,
mie doar lacrimile astea limpezi
mi le-ai lăsat, spunea
şi-mi arăta brazdele adînci
din palmele muncite, albite
de apa sărată a ochilor,
ea vedea lacrima,
eu vedeam munca.
Te-ai tot dus, măicuță,
ți-a fost viața numai drum
şi-acum te gîndişi să pleci
de tot şi să mă laşi.
Cînd te mai văd eu, mamă,
cînd îți mai aduni tu ațîția amar de paşi?
Cuvintele îmi ardeau tălpile,
călcam pe ele ca bulgăroaicele pe cărbuni încinşi
de ziua sfinţilor şi m-am trezit.
Îmi murise moartea pînă-n zori.