Căsuța de pe coastă


Îmi cumpărasem un ibric de cafea din mall-ul din apropiere. În fiecare dimineață mă trezeam înainte de revărsatul zorilor, îmi făceam o cafea amară și ieșeam pe terasă, în răcoarea dimineții, s-o beau cu orașul ce-ncepea să se întindă la soare. Era o toamnă frumoasă și caldă, prea caldă pentru octombrie. Gazonul verde nu cunoscuse bruma, copacii își păstrau încă frunza, luminau verde, roșu, galben, ca beculețele colorate de sărbători. Soarele ne învelea blînd în fiecare zi.
De pe terasa mea vedeam căsuța lor cu căpițe de fîn și nuc în față. O vedeam ca pe scenă, o căsuță mică, de pe alte vremuri. Împuținată ca orice bătrîn care-a trăit ceva la viața lui. La început am crezut că-i nelocuită, nu vedeam niciodată pe nimeni. Frunzele nucului se adunau cuminți covor la rădăcina lui, pe horn nu ieșea niciodată fum, lemnele ședeau neatinse stivuite lîngă gard.
Într-o dimineață a ieșit el și-a măturat frunzele moarte cu-n tîrn mare de nuiele. Casa mea avea om și nici nu părea foarte căzut. Era îmbrăcat cu un pulover de lînă tricotată, ca țăranii în zilele reci de toamnă. Îl salutam cînd privirea mi-l întîlnea, el își vedea de treburile zilnice fără să mă bănuiască spion. Și zilele treceau, eu țeseam povești despre căsuța bătrînă de pe coastă și omul ei singur.
Într-o dimineață de sîmbătă poveștile mi s-au năruit. Omul meu singur a lipsit de la cafeaua de dimineață, în schimb a apărut ea. Chinuită, cu dureri cumplite de oase, se mișca greu sprijinită într-un baston. Avea înnodată sub barbă o basma neagră cu flori verzi și peste fustă un șorț negru brodat. Căra un lighean cu rufe proaspăt spălate, se vedea aburul cum iese leneș din ele și se împrăștie în soarele dimineții. A pus ligheanul jos, s-a îndreptat pe jumătate și-a început să-și spînzure rufele pe sfoară. O pereche de pantaloni, o cămașă, un tricou… se apleca chinuită, culegea cîte una din lighean, respira adînc, strîngea bastonul cu mîna stîngă, se clătina puțin pînă-și stabiliza poziția, apoi arunca rufa udă pe sîrmă. Le potrivea pe rînd și le imobiliza cu clești colorați de plastic. Briza dimineții trecea și le înfoia. La sfîrșit a oftat prelung, și-a șters fața cu șorțul și-a luat-o șontîc-șontîc către casă.
În dimineața aceea am lăcrimat pentru durerea ei, pentru durerea mea ascunsă, pentru toți oamenii singuri. Am schimbat poveștile, căsuța mea bătrînă avea doi oameni singuri.
Ibricul l-am pierdut după un timp, am uitat sacoșa cu el și-o carte în metrou, într-o seară tîrzie de iarnă, cînd mă întorceam de la serviciu. Încă n-am terminat de scris poveștile casei cu oameni singuri, încă sîngerează și doare toamna de miere în care s-au născut.
IMG_20171019_105806

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.