Mă gîndesc uneori ce ciudată e viaţa asta şi cum curge ea ca o apă, totdeauna pe lîngă noi iar nouă ni se pare că prin noi curge, doar stăm cu picioarele în ea, înaintăm cu greu, ni se opune deşi nici măcar nu ne străduim să mergem contra curentului, tot către gurile de vărsare ne grăbim. Unii mai repede, alţii mai încet, ajungem în acelaşi punct în care ne înghite moartea cu toată veşnicia ei.
Acasă la mine, cînd cineva se duce, cei ce rămîn tocmesc o fată mare să-i care apă. Fata se trezeşte de dimineaţa devreme, pînă în răsărit, să apuce apa neîncepută şi cară o găleată la vecinii de peste drum, una la vecina de alături, una la cel din capătul uliţei, cîte nouă găleți pe zi pînă le termină pe toate. Patruzeci de zile. La sfîrşit, cînd sufletul mortului şi-a adunat toţi paşii şi se pregăteşte să părăsească lumea asta, fata, însoţită de una din bătrînele ce cunosc ritualul, merge la Jiu înainte de răsărit, pune un muc de lumînare într-un colac, o mînă de flori colorate şi le dă drumul să plutească pe apă într-un ciob uscat de troacă.
Lumînarea arde şi apa curge la vale, duce cu ea merindea de drum şi lumina de ceară atît de necesare călătorului pe ultimul lui drum din lumea cu dor, în lumea fără dor.
Ştiu, ritualul nu ţine de creştinism, ţine doar de sufletul oltenilor mei şi poate că nu foloseşte pentru iertarea niciunul păcat, poate că în faţa lui Dumnezeu ajungem la fel de flămînzi şi goi cum am venit pe lume, dar eu cred că pînă acolo, colacul de grîu curat şi lumina de ceară ne stau de veghe pe drum de apă, la ceasul în care pe lumea asta încă mai cîntă cocoşii de răsărit. Apa curge şi ne duce pe toţi, lumini de ceară ce se topesc uşor sub razele dimineţii.