Voroneț


Am ajuns la Voroneţ într-o după-amiază întunecată şi umedă din mijlocul verii caniculare, de parcă Dumnezeu ar fi ştiut că am plecat să vedem frumuseţile închinate lui şi ne-ar fi aşternut în cale vreme propice de meditat asupra lucrurilor efemere din viaţă.
Parcă am coborît din autocar direct în poveste pe un alt tărîm, undeva în visurile copilăriei în care curiozutatea mă împingea mai departe, să văd ce se ascunde dincolo de văl și totuși, teama mă trăgea înapoi.
De jur împrejur, munte cu păduri pe frunte. Pădurile făceau saună în valuri albe de ceaţă. Preţ de o respiraţie am uitat să dau aerul afară din plămîni. Apoi mi-am adus aminte că nu pot trăi fără oxigen și-am vrut să-mi umpli plămînii cu nesaţ, așa că m-am întors repede la cruda realitate cînd am trecut pe lîngă toaleta publică pusă strategic fix la intrare și m-a asasinat un miros fetid, de hoit, dejecţii învechite şi tot felul de mortăciuni demult intrate în putrefacţie. Mi s-a întors stomacul pe dos și-am strîns bine nasul în palmă. Am lungit pasul şi-am luat-o repede la picior, să scap de ucigaşul ascuns bine dincolo de simțul olfactiv.
Ca să văd minunea de albastru m-am nevoit să urc o potecă destul de abruptă care mă îmbia cu zeci de tarabe de pe margine. Urcușul îngustează poteca și, pe măsură ce înaintam, oamenii îmi puneau piedică în timp ce se buluceau pe lîngă mesele pline cu tot felul de obiecte marcă proprie sau made în China întinse de o parte și de cealaltă a cărării de munte. Sculpturi în lemn, ii, iţari, cojoace, pături, brăţări, coliere, iconiţe, cutii, cutiuţe, matriuşti, linguri, blide, furculiţe sculptate, cojoace, ciorapi de lînă împletiţi acolo pe loc de ţărănci înfrigurate îmbrăcate cu cojocele din piei de miel, ouă încondeiate, bluze, eşarfe, mărgele de sticlă colorată, măşti hidoase, vînzători care te privesc bănuitor cît încearcă să cîntărească din ochi potenţialul cumpărător, basmale de caşmir, sau de imitaţie chinezească, ii cusute de chinezi sau indieni, curele de piele, lume multă, curioasă, toate-mi stăteau în cale și mă împingeau să le văd, să pun mîna să le ating, să scot banul să le cumpăr.
Picioarele mă trăgeau tot pe lîngă drum şi ochii căutau de-a dreapta şi de-a stînga, atraşi de ispita celui cu coarne care mă ademenea de sub fiecare şervet înflorat.
M-am ținut tare și m-am scos din ispită, mai ales că timpul era limitat și sus ne aștepta maica stareță să ne vorbească despre mînăstire, așa că, în timp ce-mi aruncam ochii pe tarabe, picioarele se nevoiau pe potecă, urcînd către a opta minune a lumii.
Am ajuns într-un tîrziu la poarta mînăstirii, am privit înapoi la drumul alb întins la picioare, la gardurile vechi, la copacii bătrîni, la cerul încruntat. Parcă mi-ar fi plăcut să fie un pic mai vesel, dar, dacă puneam în balanţă căldura sufocantă din care-am plecat şi răcoarea de aici, m-am răzgîndit.
Lasă că era mai bine aşa, puteam face poze şi pe nor.
Pe lîngă mine treceau turişti de toate neamurile. Veneau ca la Ierusalim, atraşi de zidurile sfinte. Poarta mi s-a părut anostă şi prima clădire ieşită în cale rece, cenuşie şi tăcută. Mi-am zis că asta e dovadă de simplitate monahală şi-am așteptat să mi se adune colegii de autocar, privind absentă la străinii ce-mi treceau val prin față. În grup urma să obținem reducere la intrare.
La poartă era îmbulzeală și mulți vociferau, că nu toată lumea era dispusă să plătească taxe, nici măcar pentru albastrul cel mai albastru din lume. Să plătească străinii! Noi de ce să plătim, doar sunt ale noastre, bisericile ce ni se cuvin de drept, le-a făcut Ştefan să dureze veşnic, că doar de aia l-am făcut sfînt şi l-am pus în calendar.
Au ajuns într-un final şi cei ce-au cedat fără luptă ispitei de a răscoli marfa de pe tarabe. Nu au cumpărat nimic, normal, că-i scump dom-le, scump, dar nu a rămas nimic neatins şi nemişcat din loc. Păi de ce-i marfa expusă? Nu să o evalueze turiştii? Că nu bate lumea drumul pînă aici doar ca să vîneze fluturaşi şi să privească pe cer sau la mioare în vîrfuri de munte.
Ne-am strîns în jurul ghidului, ea a negociat cu portarul, a obţinut reducerea, am plătit, am intrat.
De poarta înaltă din lemn vechi atîrnau spînzurate o grămadă de şorţuri largi şi lungi, înflorate. Un soi de fuste care să acopere necuviinţa pantalonilor femeieşti într-un lăcaş de cult. Nimeni nu le-a atins. Femeile cu greutate şi-au încins peste şoldurile împantalonate cîte un şal mai lat, prins şic într-un nod pe şoldul stîng. Gata, sunt acoperite. Fetele tinere nu s-au sinchisesc deloc.
Am pășit, în sfîrşit, peste prag. Platoul larg al curţii mînăstireşti s-a așternut în fața privirii cu bisericuţa în mijloc. Părea mai mare în ilustratele de odinioară și-am fost un pic dezamăgită cînd am descoperit-o mică, aplecată sub cuşma acoperişului moldovenesc pusă pe frunte. Nici albastrul nu mi s-a părut atît de albastru ca cel care a făcut-o celebră. Era cam întunecat, pereţii aveau dungă de umezeală deasupra temeliei, tencuiala părea c-ar vrea să-şi lase umerii să cadă, obosită de atîtea veacuri duse în spate şi de atîtea priviri indistrete ce le-a tot cercetat de-a lungul timpului pînă la osul de lemn ascuns sub zugrăveală. Parcă ar fi închis ochii şi s-ar fi odihnit puțin, cît o răsuflare de uriaş, cît o clipire de univers.
Am cercetat pereţii exteriori pe care picturile spuneau poveşti. Oameni din timpuri demult apuse întruchipau arborele genealogic al Mîntuitorului. Zeci, sute de portrete ale sfinţilor, albastrul cel incredibil ce-a rezistat aproape 600(şasesute) de ani, verde, roşu, priviri limpezi şi clare, detalii ce uluiesc şi acum prin acurateţe. Uşa aşteapta deschisă, atît de scundă că pînă și eu a trebuit să-mi aplec spinarea ca să pot intra în casa Domnului. Un preş vărgat întins peste prag mă îmbia să calc peste el, de pe pereţii groşi mă priveau sfinţi trişti şi plictisiţi ce-au pierdut numărul celor ce-au intrat de-a lungul timpului şi i-au privit în ochi aşteptînd răspuns la frămîntările lor. În dreapta, sub o lespede de piatră, odihnea precuviosul Daniil, duhovnicul Măriei Sale Ştefan. Am intrat veselă, cu limba dezlegată şi mi-a venit să tac de cum am trecut pragul. Într-un spaţiu extrem de mic încape atîta măreţie, atîtea suflete, atîtea bătălii şi-atîtea vorbe plînse, atîtea sfaturi înţelepte, că limba mi s-a legat instantaneu.
Maica stareţă citea o rugăciune. Era nervoasă, deranjată de prezenţa noastră ce i-a tulburat liniştea rugăciunii. “Nu ştiu de ce veniţi voi toţi şi cereţi să vă vorbim despre mînăstire. Ce să vă spunem mai mult decît e scris deja? Trebuia să vă informaţi înainte!” Am tăcut, vinovați. N-am citit, am fost prinși cu lucrurile lumeşti, cu traiul de zi cu zi, cu serviciul, cu pîinea cea de toate zilele, cu supravieţuirea într-o lume ostilă şi dură. Şi dacă am fi citit, parcă altfel primeam cuvîntul ei ce cunoștea mai bine ca oricine tainele locului sfînt.
Am fi vrut să-i spunem toate astea, dar ne-a asumat dojana cu capul plecat. Am ieșit afară unde, pe peretele dinspre vest, era reprezentată înfricoşător judecata de apoi. Priveam și simțeam teama cum se cațără pe șira spinării. Maica stareţă a îndulcit glasul, m-a privit în ochi, cu înţelegere, mi-a simțit păcatele şi parcă le-a iertat. Lumea din care veneam eu e plină de ispite. Ne-am împăcat și ne-am luat repede ”la revedere” pentru că ea urma să vorbească unui grup de olandezi veniţi ca şi noi, să se minuneze de sutele de ani ce stau mărturie în faţa ochilor.
Eram, în sfîrşit, liberă să privesc, să respir, să aprind o lumînare pentru morţii mei, să fie şi ei părtaşi frumuseţii pe care ochii o văd, să fac poze.
M-am întors pe aceeași alee. În faţa peretelui cu judecata de apoi se hlizeau, încîntaţi nevoie mare, nişte englezi. Erau pătrunşi de frumuseţea picturii, chiar dacă nu înţelegeau o iotă din ceea ce reprezintă.
Ceva nu-mi părea tocmai în regulă la ei și nu-mi dădeam seama ce. La o privire mai atentă am realizat că ar trebui să grăbesc pasul și să mă îndepărtez, să pot da drumul rîsului în siguranță.
În faţa mea, nişte vaşnici bărbaţi mîndri, cu umerii drepţi, pătrunşi de importanţa vizitei lor, era îmbrăcaţi strîmb cu cîte o fustă înflorată prinsă aiurea peste pantalonii lungi, decenţi. Lîngă ei, doamne blonde, tunse scurt îşi etalau cu emfază şuncile prin pantalonii neacoperiţi de nimic.
Am plecat curînd spre zări mai limpezi. A opta minune a lumii a rămas în urmă cu albastrul, cu sfinţii ei, cu istoria şi toate sfaturile înţelepte bine ascunse dincolo de ziduri. Am aflat că zidurile îşi schimbă culoarea în funcţie de dispoziţia zilei, că celebrul albastru se întunecă atunci cînd ziua e încruntată şi se luminează cînd zîmbeşte. Eu l-am prins întunecat şi parcă mi-ar plăcea să mă mai întorc măcar o dată, să-l prind şi luminat.
Ziua s-a încheiat cu ispită nouă pe aceeaşi potecă mărginită de tarabe, culoare, strălucire, amăgiri. Doar că de data asta drumul a fost mai scurt, coboram. Am dat cu nasul de mirosul fetid care m-a întîmpinat la venire, mi-am luat la revedere şi de la el şi am plecat mai departe cu norii şi ceţurile ce pluteau indecise deasupra pădurii, de parcă s-ar fi întrebat continuu “Să mă ridic? Să nu mă ridic? Să mă ridic? Să nu mă…”
Voronet_SE

3 gânduri despre „Voroneț

  1. Pingback: Voroneț — Amăgiri – andone_liliana@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.