M-au fascinat totdeauna furnicile. Da, da, insectele acelea mici și tenace care muncesc fără pauză și cară uneori greutăți cu mult peste greutatea lor.

Cînd eram copil eram în stare să le urmăresc minute în șir truda, pînă cînd îmi amorțeau picioarele și abia reușeam să mă ridic. Atunci sîngele pleca prin vene parcă era plin de milioane de pișcături de furnici mici și-mi dădeau lacrimile de spaimă. Mă temeam să nu-mi fi intrat cu adevărat furnicile pe sub piele să mă care și pe mine bucată cu bucată în mușuroiul lor, așa cum cărau bucăți din puii de vrabie căzuți din cuib.

Le-am prins odată cînd cărau un cărăbuș albastru. Vai, cît de greu trebuie să fi fost! Era o armată de furnici care-l țineau bine cu lăbuțele din față și-l duceau pe sus, ca pe un trofeu. Cărăbușul era mort, dar atunci îmi părea că merge singur pe cîteva zeci de perechi de piciorușe subțiri ca niște ațe negre, ca un miriapod mutant. Le-am privit pînă l-au vîrît cu totul și-au dispărut pe ușa strîmtă a mușuroiului.

Am trăit o viață ca cea mai umilă furnică lucrătoare care cară zilnic greutăți mai mari ca ea. De cîte ori am căzut în genunchi și-am crezut că nu mai pot, viața mi-a demonstrat că acela-i doar începutul, există greutăți mai mari pe care va trebui să le car în spate în timpul ce va urma.

Doar cînd mi-a adus cîte o mică bucurie nu s-a gîndit ca data viitoare s-o aducă mai mare, dimpotrivă, a tot micșorat-o și pe cea adusă pînă a dispărut cu totul în scurt timp.

Cu timpul am început să mă tem de bucurii, greutățile ce-au intrat imediat după ele pe ușa deschisă au fost totdeauna din cele mai mari.