Am alergat să prind autobuzul, mă temeam că următorul va veni abia peste o jumătate de oră, ca de obicei. Duceam în brațe un buchet colorat, era tîrziu și lumea în jur era prea grăbită. Îi văzusem de departe numărul luminos din frunte și-am urcat, din zbor, în ultima secundă. După mine s-au închis, flămînde, ușile.

M-am așezat, cam într-o rînă, pe-un scaun și-am răsuflat adînc. Mi-am așezat buchetul de flori astfel încît să nu sufere, am scos cartea și, înainte de-a mă apuca de citit, mi-am rotit privirea prin autobuz. În fața mea, ședea o femeie în vîrstă care abia aștepta să-mi opresc privirea asupra ei, avea chef de vorbă. Mînca un covrig uscat care pocnea sec de cîte ori rupea cîte o bucată din el și-o băga, întreagă, în gură. Negii de pe nas i se mișcau ritmul masticației și era veselă cum rar întîlnesc oameni în ultimul timp. Nu avea dinți, dar covrigul acela uscat părea o mare delicatesă de care se bucura ca un copil. Îl lăsa puțin, să se umezească, apoi îl mesteca cu toată fața și era așa satisfăcută, de parcă ar fi mîncat cea mai suculentă friptură de vită Kobe.

În spatele ei ședea un bătrîn ursuz și murdar, care, incredibil, purta masca regulamentar. După ce femeia m-a întrebat de flori, mi-a urat ”la mulți ani” și mi s-a plîns de covrigul uscat care risca să-i smulgă și ultimii dinți rămași, femeia a tăcut brusc. Individul din spate se aplecase și-i zisese ceva, probabil, agasat de vorbăria ei. Am crezut că sunt împreună și că nemernicul acela bătrîn o terorizează, de și-a schimbat așa brusc atitudinea. Chiar voiam să mă iau de el, dar ea s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la ușă și la prima a coborît.

Am ridicat ochii. Pe banda luminoasă se anunța stația următoare. ”Urmează stația Zizin legătură cu 123.” M-am frecat la ochi, am crezut că nu văd bine. În 123 trebuia să fiu eu, era ceva în neregulă. Anunțul s-a prelins spre stînga și-a apărut data și ora cursei. În momentul acela un alt domn din spatele meu a început să urle la telefon. ” Ce faci? Cu cine ești? Ce vorbești cu ăla?” Întrebările se succedau repede, răstit și eu am avut senzația că m-am întors în timp, cînd vocea răstită mi se adresa. Pe banda luminoasă se prelingea spre stînga data și ora cursei. ”24.04.2020 ora 21.03. Urmeaza statia Mihai Bravu legătură cu 123 si 135”.

În acel moment a dispărut și scaunul, și autobuzul, oamenii din jur au întinerit brusc cu doi ani, pluteam cu viteza melcului printr-un oraș pierdut, în altă viață, în alt anotimp, la altă oră la care, cu siguranță, nu era nici frig, nici nervi, nici supărările de-acum. M-am ridicat și-am coborît la următoarea de parc-aș fi coborît dintr-un vis în altul în miez de noapte. Afară e tot incredibil de cald, în vecini e tot război, între noi nu mai e pace. Negoiță mai pavează o bucată de trotuar, mai scoate din pălărie cîteva locuri de parcare și-un sfert de parc și, pînă una alta, toată lumea circulă pe stradă, printre mașini, cum poate. Doar o mînă de flori colorate mi-a înviorat, un picuț, seara.