Mă pregăteam să plec de la birou, după o zi în care mi-am dorit neîncetat să evadez din viața mea. Eram singură, am închis computerele și mi-am chemat o mașină. Pînă să ies pe ușă am auzit un bîzîit insistent. Am crezut că-mi pocnește un computer și-am plecat în căutarea sursei de zgomot. Am descoperit-o curînd, în spatele meu, în colțul ferestrei. Un păianjen prinsese o muscă și musca se zbătea, săraca, să scape. Cu cît se zbătea mai tare, cu atît se prindea mai rău în plasa morții. Am zis că las natura să-și urmeze cursul, că e în legea firii ca păienjenii să omoare muște. M-am dus în biroul celălalt, să închid și acel computer. M-am întors, mi-am luat geanta, mi-am pus-o pe umăr și-am dat să plec, dar musca striga înnebunită după ajutor, așa că am oftat, am luat un băț și-am scos-o din plasă. I-am curățat aripioarele și m-am asigurat că, dacă e cazul, poate să zboare. A tăcut și-a rămas amețită pe pervaz. Păianjenul a venit o dată după ea, apoi s-a întors repede, i-a fost teamă de mine. L-am lăsat în plata lui, nici pînza nu i-am stricat-o. Mi-a părut rău că l-am lăsat flămînd. O vreme am oscilat între cele două vieți. Cum poți salva una, fără să o afectezi, iremediabil, pe cealaltă?
Am mai stat un pic să văd dacă musca supraviețuiește și-am plecat.
Mă gîndesc serios că-mi lipsește o doagă și că nu mai am nicio speranță să devin om normal.

Mă surprind că deschid laptopul în fiecare dimineață și intru să scriu aici, doar pentru că wordpress-ul se entuziasmează și numără zilele de fiecare dată. Azi e a șaptea zi consicutiv, iar el e în extaz. Cum să nu-l iubești?

Am niște zile ciudate și grele. Poate-o să am timp să vă povestesc, cîndva. Să vă povestesc despre oameni și egoismul lor.

Neața!

Cred că aveam vreo cinci ani, mergeam uneori la grădiniță, cînd se sinchisea mama să mă îmbrace să scape de mine. Zilele astea se suprapuneau de cele mai multe ori cu cele în care venea nenea Andrei de la oraș. Cu o seară înainte, mama ne băga în albie și pe mine și pe soru-mea și ne freca cu săpunul de rufe pînă ardea carnea pe noi. Uram să fiu spălat de ea că mă usturau ochii de la săpun și îmi mai trăgea și cu codrul ăla greu în cap, să am de ce plînge, nu așa, degeaba.

Ne scotea din albie și ne îmbrăca în cămăși curate. Eu intram totdeauna într-o cămașă de-a tatei, întram în ea cu totul și îmi atîrnau mînecile pînă la genunchi. Uram cămașa aia, de cîte ori o îmbrăcam aveam mîncărimi pe tot corpul și mă scărpunam și-n somn. Era făcută dintr-o pînză aspră care de-a lungul timpului se făcuse scoarță de la atîtea spălări. Era singurul lucru care se mai păstra întreg după dispariția tatei și mama considera că e de obligația ei să mi-o dea s-o port, că doar eu eram bărbatul casei.

Puteți să nu mă credeți, dar zilele în care mergeam la grădiniță erau cele mai rele din viața mea. Preferam să merg să păzesc oile unchiului Ilarie care îmi mai aducea și mie cîte o bucată de brînză cu mămăligă de mîncare, la prînz. La grădiniță nu-mi dădea nimeni de mîncare la prînz. Ieșeam în pauză cu ceilalți copii și fiecare își scotea pachețelul din ghiozdan, doar eu nu aveam nici măcar o felie de pîine.

Într-o zi, de foame, de poftă, de necaz, habar n-am, am profitat de neatenția unei fetițe și i-am furat pachețelul. M-am strecurat pe lîngă clădirea grădiniței și m-am oprit în cel mai îndepărtat colț al grădinii, sub o tufă. Acolo am înghițit mîncarea, aproape întreagă, de n-am simțit niciun gust, doar satisfacția că mănînc și eu, în sfîrșit, ceva.

Cînd m-am întors, educatoarea mă aștepta la ușă. M-a luat de ureche și m-a tras în fața clasei, apoi i-a pus pe copii să rîdă de mine și să-mi dea o poreclă care să rămînă definitiv numele meu. La sfîrșitul zilei, a venit acasă și i-a spus mamei că sunt un hoț și dacă ar fi după ea, nu m-ar mai primi la grădiniță. Mama a pus mîna pe-o nuia și m-a bătut pînă a durut-o mîna. Cînd am scăpat din mîinile ei am fugit cît m-au ținut picioarele și m-am oprit tocmai la stîna lui nea Ilarie. Treizeci de zile am stat acolo si nu m-a căutat nimeni.

După un timp a venit bunicul și m-a luat la el. Mama a venit pînă la poarta lui cu cîteva haine într-o sacoșă. N-a intrat, a aruncat sacoșa peste gard și dusă a fost. Am mai văzut-o peste trei ani, cînd luam premiul întîi la școală. A venit, m-a pupat și mi-a dat o punguță cu bomboane. Au fost cele mai bune dulciuri pe care le-am mîncat în viața mea. Soru-mea, nici nu mă mai recunoștea.

Cînd aveam 14 ani, bunicul a murit și-am rămas singur. Cînd și-a dat duhul am fost acolo, lîngă el, i-am ținut lumînarea. Eram doar noi doi în casă, noi și moartea care s-a strecurat tăcută și-a plecat cu sufletul lui de mînă. Am rămas singur cu mortul.

Am ieșit afară și-am ridicat ochii spre cer. Nu știam ce să fac, rămîsesem singur pe lume și n-aveam niciun sprijin în cel mai greu moment al vieții mele. M-am dus la mama, dar mama era deja măritată cu un bețiv de prin sat și n-a vrut să mă primească în casă. Mi-a zis să mă descurc cum pot, că ea nu riscă să mănînce bătaie pentru mine.

M-am intors și-am intrat la nea Ilarie. M-am tocmit cioban pe trei ani, doar să mă ajute să-mi îngrop bunicul. Nea Ilarie m-a ajutat. S-a dus, i-a comandat sicriu, a vorbit cu popa, cu groparii, a adus-o pe țața Anica din capul satului de-a făcut o colivă și-un cuptor de colaci, ba a adus de-acasă și-o sticlă de vin cu care a stropit popa mormîntul.

După ce l-am lăsat pe bunicul în cimitir la umbra unei cruci albe de brad, m-am mutat la stîna lui nea Ilarie. Nu aveam ce lua cu mine, doar un braț de țoale și-un pisic roșcat care se aciuase pe lîngă casa noastră și se mulțumea cu resturile de la masă. Am pus lacătul pe poartă și trei ani, cît a durat tocmeala, n-am mai dat pe-acasă.

La oi nu pot să spun că a fost prea rău. Eram destoinic și-am învățat repede să mulg oile, să fac caș și urdă, să coc mămăliga, să știu ce oi trebuie să fete și care-s sterpe. Ciobanii mă iubeau că eram cuminte și-mi vedeam de treabă, nu-i spuneam cînd mai trăgeau din lapte sau vindeau cașul pe ascuns. Nu era treaba mea, viața mă învățase că în anumite ocazii, cel mai bine e să fii surd, orb și mut. Asta mi-a prins bine.

Acei trei ani petrecuți la stînă m-au modelat și m-au făcut să ajung ceea ce sunt acum. Am ajuns acolo un copil bătrîn, cu părul alb, am albit complet în noaptea în care a murit bunicul și m-am întors om mare. Cînd m-am întors acasă știam să-mi țin singur gospodăria.

N-am terminat școala, nu aveam eu bani de așa ceva, ce cîștigam muncind cu ziua prin sat, abia îmi ajungea de mîncare pentru mine și motan.

Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Pic cu pic mi-am reparat casa, mama Florica din capul uliței mi-a scos într-o primăvară zece pui de găină și zece rațe, nea Ilarie mi-a dat o oaie cu doi miei, neica Ionică a venit într-o zi cu un purcel sub braț. Am început să prind cheag și m-am bucurat, că ușor-ușor, scăpam de foame. În primăvară mi-am adus și-un cîine, eram deja om avut. L-am găsit într-un șanț, îl aruncase cineva într-un sac de iută legat la gură.

M-am dat și eu pe lîngă neica Marin și echipa lor de constructori. Întîi am cărat materiale și moloz apoi am învățat să zidesc, să tencuiesc, ba chiar și să pun faianță. Acum am de lucru de nu pot duce, mă cheamă oamenii să le mai ridic cîte un perete, să zugrăvesc, să îi ajut că mă cunosc de om tăcut care-și vede de treabă. Nu mă interesează viața nimănui, dar nici nu las pe nimeni în a mea.

Într-o zi de august m-am trezit cu mama la ușă. Avea un prunc în brațe și încă unul de poale și era vînătă toată. Fugise de-acasă. Am primit-o în casă, i-am oblojit rănile cum m-am priceput și m-am îngrijit cum am știut mai bine de cei doi frățiori ai mei. Am aflat că pe soru-mea a dat-o de suflet la o familie din afară. M-am bucurat pentru ea, măcar a scăpat de traiul de acasă.

Mama a rămas la mine pînă în octombrie. Într-o dimineață, cînd m-am întors de la lucru, n-am mai găsit-o acasă. Luase copiii și toți banii mei și plecase de unde-a venit. M-am amărît, că tocmai ce mă întorceam de la nea Ionică de la cules de vie și aveam o găleată plină de struguri pentru copii. De atunci nu mai știu nimic de ea, nici de copiii ei.

La fete n-am avut succes și-am ajuns să nu mă mai gîndesc la ele. Fugeau de mine, că eram orfan și-aveam părul alb în cap. Le-ar fi fost rușine să fie văzute cu mine și nici eu n-aș fi îndrăznit să aduc vreuna în sărăcia mea. Ia, am trăit și-am îmbătrînit și eu așa, singur. Un singur lucru mi-a lipsit în viață, să fi avut și eu un copilaș, să-mi înveselească bătătura. N-a fost să fie, asta e. Acum mă rog doar să mă țină Dumnezeu cît mai mult, să pot îngriji animăluțele astea care depind de mine, că ele mi-au ținut de urît.

Ce-am învățat eu în viața asta? Că oamenii nu sunt totdeauna oameni, de multe ori un străin face pentru tine mai mult ca mama care te-a făcut. Am învățat că singur te naști și singur mori. Știu că dacă n-am eu grijă de mine, nimeni n-o să aibă vreodată. Am învățat că un animal îți linge mîna chiar dacă îi arunci doar o bucată de mămăligă fără sare, dar un om poate să te calce în picioare pentru mult mai puțin. Am învățat că tăcerea nu te vinde. Acum știu că banul nu te face om și că trebuie să-ți hrănești sufletul înainte de-ați umple burta. Am învățat să dau fără să aștept să primesc ceva înapoi. Nu mai cred în nimeni, știu că oamenii mint doar ca să le fie bine. Cred în Dumnezeu și-n animalele de lîngă mine, ele nu au gură să vorbească, dar au suflet să mă încălzească.

Poate că viața nu e decît un lung șir de lecții pe care nici nu contează dacă le înveți sau nu, destinația finală nu are premiu pentru nimeni, nu sunt învingători în școala asta, toți suntem perdanți într-un final. Eu am avut nenorocul să învăț la fiecare pas cîte ceva și vă spun sincer că n-aș fi vrut să știu tot ce știu acum.

Cred că aveam vreo 5-6 ani cînd ne-am mutat în casa noastră neterminată. Mi-aduc aminte lampa cu sticla afumată ce ne lumina serile, grămada de nisip și cisterna de apă în care intram să prind mormoloci de țînțari. Nu știam eu, pe atunci, că-s larve de țînțari, normal, îi vedeam viermuind prin apa verzuie și-mi închipuiam că-s pui de pești. Făceam palmele căuș să-i prind. De-ar fi știut el tata pe unde-mi fac eu veacul cînd ei nu sunt acasă…

Mi-aduc aminte și cum s-a împiedicat frate-meu de treapta de beton de la intrare și și-a spart sticla de lapte cu biberon pe care o purta cu el pretutindeni. O singură treaptă aveam, doar ridicai piciorul și gata, erai în prag. El era mic, trebuia să-și sprijine toată greutatea pe piciorul sting, ca să-l ridice pe celălalt pînă la genunchi, să-l pună pe treaptă, apoi să se sprijine cu mîna pe genunghiul ridicat, ca să urce. Putea să urce dacă se proptea bine cu mînuțele de treaptă, dar le avea ocupate cu nelipsita sticlă plină cu lapte. Era o sticlă grea, verde, care găzduise initial 500 ml de bere. Îi pusese mama un biberon de cauciuc pe care-l găurise cu acul înroșit în foc și o umplea cu lapte în fiecare dimineață. Puștiul o căra după el și, din cînd în cînd, se opera și trăgea cite o dușcă, astfel încît nu-i era niciodată foame și mama putea să-și facă, liniștită, treaba. Sticla era grea, cu fundul dublu, laptele o îngreuna mai tare, trebuia s-o țină bine cu amîndouă mîinile, dar puștiul era ambițios, se opintea și făcea mușchi, nu renunța la ea în ruptul capului. Nici cînd îl amenința cocoșul nu dădea drumul sticlei, să fugă din fața pericolului.

Cînd piciorul i-a alunecat de pe treaptă, a dat cu bărbia de ciment și pielea i-a crăpat. Săracul, a dat să plîngă, apoi și-a dat seama că ce are în mînă e prea ușor, a văzut cioburile împrăștiate prin balta de lapte ce se lățea pe ciment și-a tăcut. S-a așesat în cur lîngă resturile înlăptate ale iubitei lui, pînă a venit mama. Nu m-am apropiat, mi-era teamă că va începe să urle că eu i-am spart sticla și voi lua bătaie de la mama. Priveam de departe, ascunsă după colțul casei și-l vedeam cu ținea strîns în pumn gîtul sticlei pe care era înfipt biberonul de cauciuc și se uita, năucit, cînd la mînă, cînd la laptele întins pe ciment. Mama a venit în fugă și l-a smuls dintre cioburi. I-a spălat altă sticlă de o jumătate de litru în care a pus lapte și i-a înfipt biberonul de cauciuc în gît, dar degeaba. Nu era Sticla și băiatul a renunțat la biberon brusc și iremediabil.

Îmi mai aduc aminte mașina de filetat sîrmă fixată în fața marchizei, sub un corcoduș. Învîrtea tata la ea toată ziua, avea nevoie de plasă pentru garduri. Și cuiele mi le aduc aminte. Multe cuie mari, mai lungi ca palma mea pe care le bătea în pereți și înfășura sîrmă pe ele. Sute, mii de cuie. Plîngeam să mă lase și pe mine să bat, dar îi era teamă că-mi dau cu ciocanul peste degete, așa că am ajuns la un compromis. El bătea cuiele, eu înfășuram sîrma care era destul de subțire și-o puteam îndoi eu cu puterea mea cea mare. Că, Doamne, ce mușchi aveam pe-atunci cînd făceam și cîte 20 de flotări o dată! Nu mai conta că tata se întorcea pe urma mea, desfăcea și făcea iar ce făcusem eu deja o dată. Găsea tot felul de motive să-mi explice de ce trebuie neapărat să desfacă și să facă iar. Nici nu știu de unde avea atîta răbdare pe atunci și unde-a pierdut-o fuguța după aceea. O fi înghițit-o casa cea nouă și flămîndă care ne înghițea și pe noi în fiecare seară.

Casa noastră pe care atunci o vedeam ca pe o gură uriașă ce ne putea înghiți să ne ducă în altă lume, una întunecată și plină de stafii. Urît mi-a fost totdeauna să stau singură în ea, mai ales pe întuneric.

Timpul trece greu cînd ești copil și vrei să crești mai repede, dar tot s-a dus, eu am devenit adolescentă, am plecat pe la școli ca orice adolescent crescut la țară și-am dus tot timpul dorul unui loc pe care să-l simt acasă.

Cînd ne-am cumpărat (în sfîrșit!) apartamentul în Severin, doar gresia și faianța nu le-am pus eu, în rest, de toate am făcut. Am dat jos tencuiala veche, am gletuit, rașchetat, am dat cu vopsea și chit între rosturi, am vopsit tocăria și,am pus cu trafaletele lavabilă pe pereți. Era un apartament care nu mai fusese zugrăvit din 77, de cînd fusese dat în folosință, avea humă pe pereți iar tencuiala era numai nisip care s-a umflat și-a picat cînd am spălat pereții de mizeria aia de humă îngălbenită de vreme. Am muncit cot la cot cu echipa de meseriași pe care-o plăteam. Am încercat să-mi fac din apartamentul cu 3 camere, de la etajul 4, un cuib.

Cînd am plecat și din Severin, am fost ca un copac matur smuls din rădăcini. Toți se așteptau să clachez, erau siguri că nu o să pot să reușesc singură cu toate, eșec scria pe fruntea mea, ei doar numărau zilele pînă la eșecul inevitabil. Atunci a fost răscrucea cea mare din viața mea. Am lăsat în urmă tot ce-a fost viața mea înainte de ea și-am luat-o de la capăt, printre străini. Prietenii mi-au devenit străini, străinii nu mi-au devenit prieteni. Încăpățînată am fost o viață, așa că am mers înainte, oricum, tăcerea o învățasem deja în 20 de ani de familie Stăncioiu.

Cînd am divorțat, cea mai bună prietenă mi-a mărturisit că nu se aștepta să fiu în stare să fac pasul ăsta. Mi-a fost greu? Oho! Dar am răzbit, nici eu nu știu cum. M-am mai plîns uneori, dar doar ca să mă aud și să prind putere să-mi demonstrez în primul rînd mie că pot merge mai departe fără să cerșesc ajutor.

N-am așteptat nimic de la nimeni, dimpotrivă. Am învățat să-mi adun măruntele bucurii în liniște, să nu tulbur cu ele pe nimeni. Le-am pus pe raftul cu trofee, le-am șters de praf, le-am contabilizat din cînd în cînd, mi-am luat din ele puterea de-a munci mai departe. Și-am reușit ceea ce nimeni nu se aștepta să reușesc vreodată.

Acum doi ani, cînd, în sfîrșit, casa în care locuiesc acum a devenit, cu acte, casa noastră, am răsuflat ușurată, am plîns și n-am spus nimănui. Pentru că nimeni n-ar fi înțeles nici lacrima, nici ușurarea, nici bucuria reușitei, atîta timp cît n-a fost martor zbaterii. Și chiar așa, ce-ar însemna bucuria pentru oricine altcineva, dacă n-ar ști să deschidă brațele și să-mi șteargă, în tăcere, lacrima? Pentru ei toate sunt normale și oarecum logice. Doar eu am simțit țepii și-am acoperit cu grijă dîra de sînge rămasă-n țărînă, să nu o vadă nimeni să-și spună ”am zis eu că clachează, nici n-avea cum să reușească!”.

Mi-am iubit bunicile. Una era mică-mică, slabă, cu riduri adînci şi ochi de un albastru violet care rîdeau. Purta tot timpul haine negre, se strecura uşor pe unde trecea şi-şi ţinea coadele negre prinse la spate în ace metalice. A avut părul negru pînă la 70 de ani.

Cealaltă era ca o lună plină. Mare, cu faţa rotundă şi ten catifelat, cu riduri fine abia vizibile, ochi căprui un pic saşii, părul înspicat prins totdeauna sub basma albă de bumbac, şolduri largi şi pas apăsat. Nu se asemănau deloc, dar pentru mine erau cele mai frumoase bunici, erau ale mele.

Asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că bătrîneţea vine cu schimbări iremediabile. Mă uit la mama azi şi nu ştiu unde-a dispărut mama mea frumoasă sub noianul de riduri ce-i brăzdează azi faţa. Nu ştiu unde a dispărut tata, sub pielea subţire ca foiţa de ceapă, plină de vinişoare roşii, unde s-a dus privirea lui de vultur de-a lăsat în urmă doi ochi veşnic înlăcrimaţi peste care trece de zeci de ori cu batista pentru că simte permanent un gunoi înfipt în ei.

Mă uit la mine şi-mi văd ridurile la coada ochiului, pielea îmbătrînită pe gît, îmi prind faţa în palme şi-mi spun „eu cu mamaie de la Grindeni mă asemăn, o să am faţa ei mică-mică, cu pielea fină sub riduri adînci”. Da, o să fiu ca ea şi n-o să mai existe nicio fetiţă cu ochi verzi care să-ntindă mînuţele, să-mi ia în palme faţa ridată, să-mi spună că mă iubeşte cu toată lumina din ochi.

Bătrîneţea alungă frumuseţea şi prospeţimea obrazului, dacă n-ai o lumină în tine care să radieze, să te facă plăcut, nu se mai cunoaşte nimic din cine-ai fost odată.

Mă risipesc. Încerc să evit cât pot ştirile rele, cu adevărat rele.

Războiul îmi dă fiori reci. Ura dintre noi mă îngrozește. Intoleranța îmi sterpezește dinții. Recesiunea bate insistent la ușă. Încă rezist, nu-i deschid, dar nu știu cît să reziste și ușa asta.

40 de grade la umbră azi, în București. Laptopul mi-arată cum crește temperatura de la minut la minut și simt cum mi se îngustează căile respiratorii, Nu-i așa că-s unică și-n privința asta? Cînd totul se dilată, plămînii mei se contractă. Dacă trec cu bine de vara asta, mai respir și eu, ușurată.

În dimineața asta m-am trezit la 8. Am alarmă pe telefon care sună de la 6,30 din 5 înn 5 minute. N-am auzit-o, nici măcar o dată. Am sărit din pat, direct sub duș. Am hrănit pisicile și-am dat drumul la tv. Mut. În casa asta toate-au amuțit peste noapte. O fi trecut duhul muțeniei pe la mine, altfel nu-mi pot da seama ce s-a întîmplat.

Și eu tac. Ba nu, vă scriu vouă, dar și scrisul e mut, nu-i așa? Hai la răcoare. Cîndva, poate în altă viață, mă voi muta undeva, pe coasta unui munte. În secuime, unde-i cea mai scăzută temperatură din țară. Să pot și eu respira. Nu mai vreau București.

Cîndva (Doamne, cît timp a trecut!), treceam prin Herăstrău înainte să ajung la birou. Îmi luam o punguță de floricele și mă așezam pe malul lacului să citesc puțin. Apa mă hipnotiza. Împărțeam floricelele cu rățuștele de pe lac și cu furnicile din iarbă. Altă viață.

Neața bună și o zi răcoroasă să aveți, chiar dacă stați în București.

P.S. Am descoperit că nu-mi plac orașele mari întinse în cîmpie. Sunt deprimante, chiar văzute de sus.

P.P.S. Poza e de atunci, de cînd împărțeam o punguță de floricele cu rățuștele de pe lac, doar că-s porumbeii altui parc.

P.P.P.S. În blocul vecin, plînge, plictisit, un copil. Cred că și pe el l-a toropit căldura. Nimeni nu-l oprește și, după un timp, tace. Simte, mititelul, că nu-i de cheltuit energie.

Soare, liniște, căldură, soare, știri.

Nivelul Dunării a scăzut atît de mult, că județe întregi din sud nu mai pot iriga culturile. Totul e pîrjolit, peisajul e dezolant. Prin județul Brașov, un agricultor șmecher, ca orice român deștept, a oprit cursul unui rîu, să aibă doar el apă. În aval, albia secată urlă de sete. El nu vede nimic greșit în ceea ce-a făcut.

În Alba, o pădure a luat foc. În Dobrogea, o casă s-a autoaprins. La fel și-n Olt. Căldură mare, dar căldură a mai fost. Și secetă a mai fost. E adevărat, nu a prins un an prost ca acesta. Om vedea ce-o fi, de-om mai trăi.

Florile mele vor apă. Încă pot să le pun și-s fericită că nu mor sub ochii mei. Niciodată n-am suportat ca ceva viu să moară sub ochii mei, chiar și un lăstar rupt, de-a fost. L-am luat, l-am îngrijit și nu de puține ori, l-am salvat. Așa mi-am umplut casa cu flori în exemplare multiple. E, asta să fie paguba.

Cald, prea cald, ucigător de cald. La balcoanele vecine, florile respiră cît pentru ziua întreagă. Presupun că pînă deseară nu vor mai avea ocazia. Rufele se coc sub ferestre. În bucătăria de pe colț, un bărbat se roagă cu mîinile împreunate. Cînd și cînd, își face cruce și-n gestul lui coboară Dumnezeu pe geam.

Caniculă mare, încă de acum. Pînă și vrăbiile au amuțit. Cred că am să le pun un vas cu apă într-o jardinieră. Vaaaai, cum de nu m-am gîndit pînă acum?

Bună de dimineața! Blogul meu e fericit, de cînd m-am întors, mă anunță zilnic că sunt aici de două, trei, patru zile la rînd. Wow! E ca un cățel fericit că i s-a întors, în sfîrșit, omul. Nu-i așa că și voi vă mirați? Habar n-aveți cît de acasă mă simt de trei zile, cu voi. Parcă aveam nevoie de tihna asta.

Azi sunt fericită. E-o zi aurie, simt soarele cum îmi mîngîie pielea și-mi încălzește oasele obosite. Totul e obosit la mine: pielea care mi-a rămas prea mare, oasele care-au ajuns prea bătrîne, ochii cu care nu mai văd decît umbre dacă nu pun ochelarii, creierul. Hm, și creierul poate fi obosit, se pare.

Uneori uit că pot vedea cu ochelarii și stau așa, în umbră, mă bucur de razele calde pe care dimineața mi le trimite pe fereastră. Nu știu de ce fereastra mea e tot timpul deschisă. Poate că-mi place mult aerul curat, sau poate că iubesc soarele ăsta blînd de noiembrie. În dimineața asta mi-am găsit ochelarii pe noptieră, alături de o cană uriașă de cacao cu lapte. Era fierbinte, încă. Poate de aceea-s fericită, azi dimineața are culoare. În fața ferestrei e o floare. Stă acolo singură, stingheră, colorată și frumoasă. Ca mine. Ce culoare are, oare? Roșie, cred. Roșie, da, da, e culoarea care-mi place cel mai mult. Oare, asta-i culoarea mea? Uite, scrie și aici, în carnețelul ăsta: roșu, culoarea preferată. Scrie! La un moment dat, pe pervaz s-a oprit o pasăre albă. Ah, recunosc albul, e ca cel mai pur gînd. Am împărțit cu ea firimiturile prăjiturii de pe farfurie. Ce prăjitură era? Mi-a plăcut, avea aromă de trandafiri.

Camera mea e minunată azi. Abia aștept să vii s-o vezi. Uite, scrie aici că vei veni la ora 10,30. Mai e o oră și nu știu cu ce să mă îmbrac pentru ocazia asta minunată. Ai habar de ce-mi bate inima așa ștrengărește? Hm… ce piele subțire am pe mîini, aproape că se văd oasele și vinele astea albastre care se încolăcesc ca șerpii pe sub ea. Aoleu, cine-i femeia asta tristă din oglindă? Eu nu-s, cu siguranță. Am să întorc oglinda să n-o mai văd. Așa, acum e mai bine. Am îmbrăcat minunata rochie cu flori pe care am găsit-o pe marginea patului. Îmi place mult și-mi stă minunat. Ah, abia aștept să ajungi! Am să citesc scrisoarea asta, pînă atunci. Scrie pe ea ”CITEȘTE-MĂ!”

”Iubita mea, sper ca-n dimineața asta cu soare să nu te sperii că te-ai trezit singură, așa cum faci de obicei. Ești în camera noastră, decorată de tine acum 40 de ani. N-am schimbat nimic, nici măcar perdeaua de la fereastră, dacă te uiți atentă, are o gaură rotundă acolo unde-ai ars-o cu țigara într-o dimineață de vară cînd stăteai cu picioarele atîrnate pe pervaz, cîntai și fumai. Vîntul a înfoiat perdeaua și-a adus-o fix în țigara ta. Ah, ce te-ai mai enervat, doar ce-o pusesei și-ți plăcea atît de mult perdeaua asta albă ca spuma norilor.  Doamne, frumoasă-mi erai cînd rîdeai și soarele se reflecta în ochii tăi aurii! Iubesc ochii tăi, chiar dacă nu mai au strălucirea de odinioară, îi iubeam chiar și atunci cînd căpătau reflexe de oțel, cînd erai nervoasă.  

Ți-am lăsat ochelarii la îndemînă, sper să nu mai uiți să-i pui. Ți-am făcut ciocolată caldă, așa cum îți place ție, ți-am pus pe pat rochia cu maci care-ți place atît de mult. Cînd mă întorc vreau să te scot la plimbare. Acest noiembrie tîrziu seamănă enorm cu o primăvară și ție-ți place atît de mult primăvara, că vreau să te duc în parc. Așteaptă-mă, iubita mea frumoasă. Al tău, dintotdeauna, Iosif.”

Acum am aflat și cum te cheamă! Iosif, ca pe tîmplarul din Biblie care l-a crescut pe Iisus.  Ah, Iosif al meu, admiratorul meu secret, mai scrie-mi! Scrie-mi în fiecare zi. Nu-i așa că sunt frumoasă? Nu-i așa că mă vei iubi mereu? Să-mi scrii și mîine, și poimîine și-n fiecare zi. Te-aștept, uite, o să îmbrac minunata mea rochie cu maci, pentru tine, admiratorul meu secret. Of, am obosit. Să mă așez puțin în fotoliu.

Ah, iată o cană uriașă de cacao cu lapte. E caldă, încă, a mea o fi? Tare-aș mai bea o gură! Hai să sorb acum din ea, că în curînd vei veni și n-o să mai am timp… îți place și ție cafeaua cu lapte? Nu scrie aici, în carnețel. Îți opresc, să știi, abia aștept să bei din aceeași cană cu mine. Azi sunt fericită, așa cum n-am fost demult. Poate e doar vina soarelui și-a dimineții. Auzi ce se ceartă vrăbiile în grădină. Ce le-o fi apucat? Ele nu știu că azi am nevoie de liniște, că abia aștept să vii? Vai, cît o fi ceasul? Unde mi-or fi ochelarii? Fără ei sunt pe jumătate oarbă, totul în jurul meu e umbră colorată. Uneori îmi place să stau așa, să mă simt ca-n apă, nimic în jurul meu să nu se materializeze. E liniștitor.

Camera mea e minunată azi. Abia aștept să vii s-o vezi. Uite, scrie aici că vei veni la ora 10,30. Mai e o oră și nu știu cu ce să mă îmbrac pentru ocazia asta minunată. Ai habar de ce-mi bate inima așa ștrengărește? Hm… ce piele subțire am pe mîini, aproape că se văd oasele și vinele astea albastre care se încolăcesc ca șerpii pe sub ea. Aoleu, cine-i femeia asta bătrînă ce mă privește din oglindă? Nu vreau s-o văd. Mai bine să mă îmbrac, mă așteaptă rochia mea roșie, cu maci. Uite un bilet pe pernă. E de la tine, nu-i așa? Vaaai, ce-mi place să citesc ce-mi scrii! Mai scrie-mi, te rog. Nimeni nu mă vede așa minunată ca tine. Ești singurul care mă cunoaște atît de bine, deși eu nici măcar nu știu cum te cheamă.

Nu-i așa că mă vei iubi mereu?

Miroase a ploaie și-a răcoare. Doar miroase, în realitate, e înăbușitor de cald iar umezeala asta matinală are grijă să acopere pielea de o peliculă fină de transpirație. Nici măcar n-a plouaat, doar a înmuiat puțin praful pe asfalt, dar, Doamne, stropii ăștia puțini miros dumnezeiește! Pe blocul vecin discută pescărușii. Își fac planul pentru ziua care urmează. Am vrut să le fac o poză, sunt frumoși, au pene albe, strălucitoare, dar cum scot telefonul și-l îndrept către ei, dispar. Nu credeam ca păsările acestea să fie atît de discrete aici, în București. La mare vin și-ți fură covrigul din mînă. E adevărat, chiar și acolo trebuie să fii foarte norocos să-i surprinzi în plin zbor. Baghera mea stă cuminte pe pervaz și privește nemișcarea străzii. E liniște, încă. Doar cîteva vrăbiuțe s-au trezit și-și dau binețe, agitate și grăbite. Pesemne au foarte multe să-și spună.

E incredibil de cald. Va trebui să închid fereastra, să dau drumul aerului condiționat. Nu e nici măcar ora 8. Urmează o zi plină, e 25 pentru contabili, dar despre asta povestim mai pe seară, dacă mai am energie.

O săptămînă minunată să fie!

!

Sunt fiica verii. Inima mi s-a modelat acolo, pe nisipul auriu de pe ulițele satului pierdut pe malul Jiețului. Satului care-a fost și nu mai este decît în amintirea mea. Cînd am deschis ochii direct în strălucirea de mică a nisipului ce ne acoperea, generos, pe toți i-am deschis. Din cauza lui ochii mei au și acum momente în care strălucesc auriu în soarele amiezii. Poate nu vă vine să credeți, dar nisipul fierbinte m-a adăpostit în cele mai importante momente ale vieții. Atunci cînd am plîns, cînd am rîs, cînd am suferit a fost suficient să dau jos săndăluțele și să merg desculță prin aurul mișcător, să-l simt cum îmi îmbrățișează tălpile, cum se afundă degetele în căldura lui, că mă înfășoară ca o eșarfă de mătase, la fel de moale și ademenitor.

Nisipul satului meu nu seamănă cu niciun nisip întîlnit aiurea prin lume. O singură dată am dat de-un frate-al lui, într-un cot pe malul Oltului, dar acolo era îngreunat de apa obosită a rîului, înainte de vărsarea în Dunăre. Nu, Dunărea n-are nisipul atît de drag. Pe malul ei, bătut de ape, e un nisip argilos care-ți înghite, flămînd, piciorul pînă la pulpă. Cu greu reușești să-l mai scoți viu din gura lui. De aceea Dunărea e atît de versatilă și periculoasă, ea nu te prinde doar cu brațele de fier ale vîrtejurilor, ci și cu nisipul de pe fund. În el se adăpostesc mii de lighioane flămînde, care abia așteaptă să se înfrupte din carnea albită de apă.

În nisipul ulițelor mele puteai să te afunzi cît voiai, el nu ținea morțiș să te păstreze, te acoperea ca o mantie caldă de mătase și te lăsa să pleci mai departe, pe drumul tău. Nici măcar o groapă nu puteai săpa în el, că firele fine de mică se întorceau și-ți acopereau continuu munca. Le plăcea joaca, erau pururi copii.

Cînd ploua, nisipul aduna toată apa și-o împingea, adînc, în pămînt. După o oră se zvînta și te primea la fel de cald ca înainte. Bălțile nu prea aveau cum să reziste pe ulițele copilăriei mele.

Îmi plăcea să merg desculță, fie că era uscat, fie că era ud. Niciodată nu m-am mai simțit atît de liberă ca atunci cînd umblam desculță pe ulița copilăriei. Nisipul ne vindeca rănile, nisipul ne înghițea lacrimile, ne atenua căzăturile, ne vindeca de toate bolile. Cînd bătea vîntul aveam nisip pînă și-n gură, îl inspiram și-l treceam prin plămîni și culmea, nu ne omora. Trecea prin sita ochilor, cu prima lacrimă.

Ați putea crede că pe un nisip atît de volatil nu crește nimic. Nimic mai fals. La noi creșteau cele mai mari și mai dulci lubenițe, cei mai minunați struguri, piersici aromate și zemoase din care trebuia să mîncăm doi ca să putem termina una. Mușcam din ele și-mi curgea zeama pe bărbie, soarele o zvînta și cînd mă spălam de resturile lipicioase, nisipul fierbinte era prezent acolo, prins pe fața mea, în lipiciul dulce.

La sfîrșit de august mergeam cu Maica la spartul bostanului după Sfînta Maria Mare, puneam pătura jos, pe nisip, la umbra cîte unui salcîm pipernicit și mîncam din carnea roșie, dulce și caldă pînă ni se umflau burțile ca la răcănei și nu mai puteam înghiți nici măcar o gură de aer. Ne așezam apoi cu burțile la soare și zăceam pînă către seară, cînd se făcea loc și-am mai fi mîncat puțin. Apa era pe sponci și nu îndrăzneam s-o risipim doar ca să dăm jos mizeria de pe noi, o lăsam așa, plină de nisipul pe care-l duceam cu noi înapoi, în sat. Ajungeam acasă și ne băgam direct în cada plină cu apă încălzită la soare. Parcă mai respiram o dată pe măsură ce nisipul de pe noi se aduna pe fundul de tablă.

Înainte de-a ajunge la mare îmi închipuiam plaje întregi pline de nisip strălucitor ca acasă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, ajunsă într-un final pe malul mării, n-am putut merge desculță. Nisipul avea colți de sidef și nici măcar nu era nisip cu adevărat, era un amalgam de scoici fărîmițate pînă la pierderea identității. Într-un singur loc, la Neptun, am simțit sub tălpi nisipul ca odinioară, pe ulițele satului meu pierdut pe malul Jiețului și, pentru cîteva zile, am devenit din nou copil.

Voi n-aveți cum să știți cum este, nici din ce scriu eu nu reiese cu fidelitate magia nisipului din care-am fost modelată pe vremea în care satul meu pierdut în lunca Dunării era încă viu. Poate doar călătorii din deșert, cu capul acoperit de turbane albe și cămilele cu cocoașe adînci în spinare să înțeleagă de ce caravanele lor își știu drumul printre dunele mișcătoare, de parc-ar fi sufletul meu pe ulițele demult uitate.