Cel mai bun prieten al meu a fost o bicicletă veche fără cadru,
cu vopseaua sărită și cu numele șters.
Avea spițe nichelate, strălucitoare și cauciucuri cu multe petice,
le lipea tata de cîte ori călcam cu ele prin mărăcini.
Nici măcar nu era bicicleta mea,
dar ea, ca nimeni alta, mă înțelegea perfect,
știa cînd sunt tristă și mă ademenea cu ghidonul s-o încalec,
să dăm o roată satului, pînă la Jii.
Cînd eram nervoasă se ferea din calea mea,
simțea c-o poticnesc în dealul de nisip și-o înjur,
și-mi vărs nervii pe ea și plîng,
ori ea nu suporta să mă vadă niciodată pîngînd.
Un timp, cel mai bun prieten al meu a fost un cățel cu ochi de alună.
Venea lîngă mine și-mi lingea picioarele de drag,
îmi punea capul în poală și plîngea cu mine,
îmi vîra catifeaua botului sub nas, să ne pupăm, să-mi treacă.
De la o vreme, cel mai bun prieten al meu e cerul, mă ademenește
cu cețuri și nori grași cumulonimbus răsăriți pe nesimțite,
din spatele muntelui.
Într-o zi am să urc muntele pînă în vîrf și-am să încalec pe unul
ca pe vechea mea bicicletă fără nume,
să dau o dată roată pămîntului,
pînă la Jiul cel mare,
să trec în zbor pe lîngă vameșii uimiți de prietenia atît de frumoasă
dintre o fată cu ochi verzi
și-un nor de furtună.