La piaţa Domenii urcă pe uşa din faţă o femeie cu un copilaş de 5-6 ani de mînă. Ea blondă, el mai tuciuriu. Au sacoşele pline şi-și fac cu greu loc în autobuzul supraîncălzit și prea aglomerat. Merg către casă. Femeia, trecută de prima tinerețe, exagerat de îndatoritoare, veselă şi vorbăreaţă, puştiul de cel mult 5 ani tot mai întunecat, de parcă, cu fiecare km parcurs, i se îneacă pe rînd, una cîte una, toate corăbiile.
Ocupanta primului scaun îl întreabă dacă vrea să se aşeze. El pune capul în pămînt şi tace.
– Staţi liniştită, că rămînem în picioare. Coborîm la a doua, a răspuns însoțitoarea pentru el.
– Da-l văd cam supărat, poate îi e rău.
Blonda îşi trece mîna prin părul închis al băiatului. Acesta nu schiţează niciun gest. Își privește vîrful pantofilor prăfuiți şi tace posomorît, ca şi pînă acum. În mînă cară o sacoşă de plastic un pic cam prea plină pentru puterile lui. O ţine strîns, cu grijă.
– Nu-i e rău, mai degrabă se teme că i se topeşte îngheţata pe căldura asta! Aşa e Cătăline?
– Lasă că nu se topeşte! Şi dacă se topeşte, o pui la congelator cînd ajungi acasă şi o mănînci după ce îngheaţă la loc! – se bagă veselă în vorbă femeia ce-a vrut să-i cedeze locul. Poate e fericită că a rămas totuşi pe scaun. Cătălin tace la fel de posomorît.
– Da’ ce eşti aşa de posac, iubitule? De ce nu vorbeşti deloc?
Cătălin închide buzele. Nu priveşte nici la una nici la cealaltă, doar ţine strîns în mînă punga cu bunătăţi. Veselia şi atenţia exagerată a doamnei blonde îl lasă rece ca şi cheful de vorbă al celeilalte. El se gîndeşte la îngheţata care se topeşte, la dulciurile din plăsuţă, la ziua de mîine cînd va ieşi în parc, se va bucura de libertate şi poate va mai mînca o îngheţată, şi o prăjitură însiropată, poate… Va sta „acasă” două zile. Se va întoarce apoi la viaţa lui de zi cu zi, la camera în care stă cu alţi copii la fel de trişti, la educatoare şi îngrijitoare plictisite şi nervoase, care-l judecă şi-l strigă „ţigane”.