Am trăit totdeauna pe repede înainte. Am visat, mi-am făcut planuri, m-am luptat, am muncit să le împlinesc. Totdeauna mi-am aruncat gîndul departe, în viitor și m-am ancorat bine de el, să nu-l pierd, să nu mă rătăcesc. Am adunat firul apoi, încet, zi cu zi, să îmi ating țelul, să rezolv problemele, să îmi rup din cînd în cînd și bucata mea de bucurie. Da, am reușit-o și pe asta, pe fugă, din goana zilelor furam din cînd în cînd cîteva ore de tihnă, de iubire, de bucurie. Îmi umpleam sufletul și plecam din nou la luptă. Lupta cu viața de femeie singură nevoită să răzbată într-o lume de oameni inerți, cu rost. Nu mi-am făcut decît rar prieteni. Cei căsătoriți mă ocoleau, pe cei singuri îi ocoleam eu, nu aveam nici timpul, nici preocupările, nici resursele lor. Eu aveam de luptat cu prejudecățile tuturor, cu nevoi, facturi, trebuințe.
Acum aș da anii înapoi, să-mi las timp să învăț să trăiesc clipa, să pun un pas înaintea celuilalt și să mă bucur de pămîntul pe care calc. Cred că nici el nu a apucat să mă cunoască prea bine, am mers totdeauna pe vîrfuri, am ridicat repede talpa și-am azvîrlit-o înainte, să nu-i strivesc tihna sub pasul plin. Cînd va veni timpul să mă primească o să mă așeze în rînd cu păsările cerului, poate văzduhul mă va recunoaște mai bine, în el mi-am legănat visele.