tăceri


Aţi observat ce repede se obişnuiesc oamenii unii fără ceilalţi? La început, despărţirea, chiar şi de scurtă durată, pare un veac, abia aştepţi să te întorci, să fii cu omul drag, să-i vorbeşti. Nici nu contează ce vă spuneţi, importat e că sunteţi cumva împreună.
Primele pauze mari dor, fizic dor, apoi trece o zi, trec două, te iei cu altele şi îţi aduci aminte tot mai rar de bucuria lăsată în urmă, altceva îţi captează atenţia, altcineva îţi provoacă bătaia de inimă. Poate că e mai bine, poate că, de n-am fi aşa, n-am suporta despărţirile şi unele sunt chiar definitive. Durerea ne-ar frînge.
Aşa, uşor-uşor, nici nu mai e durere, e doar o trecere lină peste o apă învolburată, odată ajuns pe celălalt mal nici nu-ţi mai pasă de clocotul de sub pod. Regula e valabilă şi cînd îţi pleacă copiii la casa lor, şi în despărţirile iubiţilor, şi în bolile lungi, incurabile. Cumva te aştepţi să se întîmple şi pe măsură ce trece timpul, parcă nici nu te mai surprinde tăcerea ce se aşterne în urmă, te obișnuiești cu ea ca un copac fără frunze în bătaia vîntului.

Un gând despre „tăceri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.