Iubirea după 40 de ani


”Și a fi separat nu este ușor în această poveste de dragoste
Doi străini învață să se îndrăgostească din nou”

Ne știam de ceva timp, doar din corespondență. Mult timp. Ani. Vorbisem de sute de ori, mă certase, îl certasem, avusesem polemici zeci, plînsesem pe umărul lui, rîsesem împreună de spectacolul lumii. Cînd eram supărată, obișnuia să-mi spună să mă așez alături de el și să privesc apa. Apa duce tot, și supărări, și tristețe, și oameni răi. El își vedea de treabă, eu îmi vedeam de ale mele, totul era virtual, că nu se putea mai mult, distanța dintre noi era de netrecut și oricum, avea o viață complicată în care nu m-aș fi gîndit să găsesc loc.
Apoi, într-o dimineață rece de iarnă tîrzie am reușit și ne-am întîlnit. M-a sunat pe la ora 5 să mă întrebe ce fac, dacă sunt dispusă să dau cafeaua aia cu care-l amenințam de ani. Dormeam, dar da, eram dispusă. Să-mi spună unde e, ca să-l învăț cum să ajungă la mine, dar el ajunsese deja aproape, foarte aproape, așa că am sărit repede în pantaloni și-n hanorac, mi-am tras ghetele în picioare și-am fugit.
Străzile erau aproape pustii în dimineața de luni încă neîncepută, zgribulită ca un pui de vrabie adormit cu ciocul sub aripă. Eu eram caldă, după somn, aveam ochii tulburi și nu prea știam cît de departe-i pămîntul, călcam ca pe lună, de sus. Prin fața mea, cîte o mașină adormită ca mine tăia aerul gros în felii, semaforul se schimba impasibil la intervale fixe, rarii trecători se grăbeau către metrou cu gulerele ridicate. Erau mai adormiți ca mine.
L-am văzut de departe, era singurul care aștepta să se aprindă becul verde al semaforului în fața unui bulevard pustiu. Ducea o sacoșă grea în spate și venea agale, cu capul plecat, ca un soldat întors de la război cu ranița-n spinare. Părea că duce pămîntul pe umeri și vine să mi-l așeze mie la picioare. Era liniște în pasul lui de om hotărît să ducă la capăt ce și-a pus în gînd. Mi s-au muiat picioarele și mi s-au umezit ochii. L-am iubit înainte să ridice ochii să mă privească. I-am iubit pasul și hotărîrea cu care venea împovărat către mine.
N-a fost un clocot al sîngelui, cum mi se întîmplase altă dată, a fost o certitudine. O așezare în matcă a apei propriului meu eu, a minții, a corpului, a dorințelor mele. Am știut sigur că-l iubesc, că e al meu, în mine, ca un plămîn ce-mi impune să respir fără să fiu conștientă de asta, ca lumina ochilor. Am știut cum știu mamele să-și iubească pruncii mici, zbîrciți, murdari după orele în care s-au zbătut în chinurile facerii.
Și el a știut că vine să rămînă cumva în viața mea și să-i rămîn cumva în viața lui atît de complicată. Am trăit o viață în cîteva zile, cu rîs, cu povești, cafea, atingeri, iubire, libertate și vis. Apoi l-am lăsat să plece. Avea o viață mult prea complicată,
Nu poți pune o barieră iubirii după o anumită vîrstă. Nu poți spune ”tu ai trecut de 50 de ani, ești bătrînă, ai întrat la menopauză, te-ai îngrășat, ridat, trecut, trebuie să-ți crești nepoții și să-ți aduni trusoul de moarte de acum, te dor genunchii, inima, îți pierzi dinții, ai nevoie de doctor tot mai des,” Poți doar să trăiești fiecare clipă cu bucuria ei, sau cu tristețea ei. Să-ți iubești zilele și viața, să te iubești pe tine și să-ți acorzi libertatea să simți, să trăiești fără să te gîndești la anii care au trecut, la experiențe, la gura lumii. Viața nu se termină la 40, sau la 50 de ani pentru nimeni.
Eu m-am îndrăgostit de-un om într-o dimineață rece de primăvară. Căzuse bruma, cred, petice de apă luceau înghețate pe trotuar și nici măcar ciorile bucureștene nu se treziseră să plece după mîncare. Nu-mi mai aduc prea bine aminte amănunte din dimineața aceea, deși e atît de aproape, că aș putea să întind mîna s-o prind. Mai aveam puțin, prea puțin pînă schimbam prefixul și se împlineau doi ani de cînd îmi promisesem că n-o să-mi mai las inima să bată deloc, pentru nimeni. Însă planu-i plan și viața-viață.
Sigur o să vă întrebați dacă-l mai iubesc. Normal că da! Doar v-am zis că n-a fost clocot efemer. Va avea locul lui în casa inimii mele, indiferent ce se va întîmpla în viitor, așa cum toți oamenii pe care i-am iubit și-au păstrat locul în casa asta încăpătoare. Fiecare locul și amintirile lui, că i-am trăit pe fiecare-n parte, nu i-am adunat la mine-n suflet să-i arunc, ca să fac loc pentru alții. Eu n-am știut să mă îndrăgostesc cît o noapte de-amor, nu cît a ținut patul cîte unuia după care mi s-a aprins, vremelnic, sîngele, astfel încît să am gunoi de aruncat. Puțini, foarte puțini au intrat în camera aia secretă a inimii mele. Toți au rămas.
Iubirile nu sunt făcute să moară, sunt făcute să trăiască pînă la ultima ta suflare. Între timp, ne trăim fiecare viața cu bunele și relele ei, pentru că în timpul ăsta lung pe care l-am trăit am învățat că oamenii nu sunt proprietăți, nici nu pot trăi legați cu lanțul unul de celălalt și de piciorul patului. Sunt libertăți, sunt zbor din care se mai odihnesc din cînd în cînd la tine-n suflet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.