Povestea rudarului


Ion era un rudar bătrîn ca vremea, nu mai știa nici el cîți ani avea. Cioplea linguri de lemn din lemn moale, de salcie, de salcîm. Uneori, doar uneori, făcea și cîrpătoare, dar rar de tot, dacă te rugai mult de el, că avea nevoie de un anumit lemn și el era bătrîn și prăpădit, nu putea să-și taie singur, trebuia să ceară de la alți rudari care erau mai în putere ca el. Iar rudari, oameni și ei, nu prea-i dădeau, trebuia să se roage mult de ei. Aveau și ei familii de hrănit.
Ion avea o casă, pe-un ogaș. O casă începută și neterminată, cu ochi orbi în loc de ferestre, cu tencuiala căzută pe ici, pe colo. Cînd se apucase de ea era tînăr, avea muiere și cred că-și visa o familie numeroasă. Între timp muierea-i murise, neamurile-l uitaseră iar el rămîsese singur să îngrijească de-o fată. Fata lui, Ioana să-i zicem, era cam întîrziată. Mare, lălîie, cu dinți mari și rari,ședeau hainele pe ea ca dinții în gura-i mare și veșnic rînjită. Rîdea din orice, și dacă-i arătai un deget o apuca o veselie de o adunai de pe jos, după ce te molipseai și tu de rîsul ei și nu știai cu care mînecă să-ți ștergi lacrimile și cu care mînă să te ții de burtă.
Ioana era veselă, desculță și flămîndă. Tot timpul ronțăia cîte ceva, de la poame verzi, la mămăligă rece, buzunarele ei erau burdușite cu de-ale gurii.
Ei, pentru toate ale gurii, bietul Ion, bătrînul, cioplise la linguri toată viața și cu toată munca lui nu reușise să scape de sapa de lemn în care-și proptea anii. Nu reușea și pace.
Mai scăpam din cînd în cînd cu cîte ceva de-ale gurii în poală pe la el și atunci se bucura și rîdea ca un copil cu gura știrbă și găunoasă. Dacă-i scăpam și-o sticluță de vin pe lîngă colțul de pîine, era în stare să stea-n genunchi să-mi pupe mîinile. Nu-l lăsam, dar mă așezam un pic pe prispa de pămînt bătătorit să mai ascult la povești. Și-mi povestea de tinerețea lui furtunoasă și de muiere lui frumoasă pe care o furase într-o noapte de la socru-său de la Melinești, de cum veniseră rudarii s-o ia, dar el nu le-o mai dăduse, o ascunsese într-o șură și pusese paie pe ea. L-au bătut rudarii atunci de l-au lăsat lat, dar ea n-a ieșit de sub paie să se ducă cu ei, a tăcut mîlc pînă cînd i-a auzit c-au dat colțul. Abia cînd n-a mai auzit niciun murmur a coborît și l-a oblojit pe bărbatul ei.
Eu căscam gura la cuiburile de ciori din salcîmii ce-nconjurau căsuța din ogaș și-mi imaginam cum coborau rudarii care cu topoare, care cu bîte, să-l bată pe flăcăul ce le pîngărise neamul.
Ioana hoinărea ca mai tot timpul, pe aiurea, prin sat. Se lipea de cîte o poartă și nu pleca de-acolo pînă nu se îndura gospodina să-i strecoare ceva de pomană. Lua repede bucatele din mîna muierii, șoptea un bogdeaproste cu capul în pămînt și-o zbughea către casă. O auzeam cum aleargă pe uliță zdup-zdup-zdup, se cutremura pămîntul sub tălpile ei goale. Cînd se apropia de casă domolea pasul, În dreptul porții se oprea, se ridica pe vîrfuri și trăgea zăvorul, apoi intra liniștită pe poartă, cu zîmbetul larg și limba strecurată printre dinții rari.
– De unde vii, fa, ușarnico?, o lua Ion la întrebări.
– Ia, de colea, răspundea ea evaziv și se așeza lîngă mine să-mi arate ce primise.
– Ioano, de ce nu intri tu direct în curte, de stai să deschizi poarta și s-o închizi de fiecare dată?
– Ia, da di șe-avem poartă? Nu să intrăm pe ea?
Era logic, de ce altceva ar fi avut oamenii poartă? Doar gardul le lipsea definitiv, dar nu conta. Ei știau că-n dreptul porții se termină curtea, era normal să tragă zăvorul să iasă în drum, așa cum normal era să te așezi cuminte și să strigi la poartă cînd vii pe la ei, nu să intri ca pe moșia ta la ei în curte.