nimeni să nu aștepte


Nimeni să nu aștepte de la mine nimic,
nici măcar eu nu mai știu să aștept,
mă iau așa cum mă nasc în fiecare dimineață devreme,
cînd mă trezesc după coșmar
și scap de apele învolburate ale nopții.
Nimeni să nu aștepte de la nimeni nimic,
suntem doar stropi din minunea acestui pămînt
ce trece în fiecare zi pe sub furcile caudine ale răsăritului
care din neant se-adună rază cu rază
pentru noi, cei ce încă mai deschidem ochii
dimineața devreme.

oameni


Oamenii se leapădă de oameni
ca de o haină veche,
nefolositoare.
Uneori îi uită într-un colț
cum agață haina în cui,
poate-poate o mai folosi-o vreodată
iar haina așteaptă cuminte,
adună praf, îmbătrînește
și moare roasă de molii,
tăcută și uitată în cuiul ruginit.
Ca omul ce-așteaptă un semn.
Alteori,
alteori deschid ușa larg
și omul apucă să îmbrățișeze
alți oameni, înainte
să se destrame ca paltonul
ce-și adună peticile putrede
sub vreun cățel înfrigurat.
Oamenii sunt slabi de înger,
se lasă duși de val,
de ce văd,
de ce aud,
de alți oameni
și se leapădă de iubiri îmbătrînite
cînd se schimbă moda
și altele zîmbesc proaspete
în zori,
doar pe mine mă dor și acum peticile
pe care le-am lăsat amanet
în alți oameni,
prin timp.