Muncesc. Mult. Uneori vă invidiez pentru pauza de covid. Sunt seri în care sunt atît de obosită, că nici nu mai văd și-aș mai citi, sunt atîtea lucruri pe care nu le știu, atîtea povești pe care trebuie să le aflu.
Uneori mă uit la pozele pe care le postați și mi se face dor de drum. Mă gîndesc că-mi trece timpul muncind și-ajung să mor fără să fi apucat să-mi încarc ochii cu toată frumusețea acestui pămînt și creierul cu tot ce trebuie știut. Pentru geamăna din mine e ca și cum aș fi trăit degeaba.
Și iară îmi aduc aminte de bunicii mei care au trăit o viață întreagă într-un perimetru de cel mult 20km pătrați. Pentru ei, un drum la Craiova, la spital, a fost ca un drum pe lună.
Și totuși, tălpile lor cu călcîie crăpate, au făcut înconjurul planetei de mai multe ori. Pas cu pas. Cu cobilița în spinare, sau desculți, pe lîngă boi. Atîrna mamaie coșurile cu răsaduri de cobiliță, o ajuta tataie să și-o pună pe umeri și pleca în crucea nopții la tîrg, la Bechet, să le vîndă. Pe jos pleca, 7 km cu cobilița în spinare. Cînd nu mai suporta durerea pe umăr, o răsucea și-o trecea pe umărul celălalt. N-o dădea jos, că era greu s-o urce la loc singură. La întoarcere nu-i mai era așa grea, că erau coșurile goale și oricum o obligau ai mei să mai ia rata, să se mai odihnească și ea. De multe ori nici nu mai dădea pe la noi, pleca pe jos direct înapoi, acasă, să economisească banii. Nu erau mulți, cît putea să coste rata pe 7 km, peste 2 sate? Dar pentru ei erau enorm. Un an întreg le-a luat să strîngă ban pe ban 150 de lei, jumătate din valoarea ceasului pe care mi-l doream. I-au strîns într-o batistă și cînd s-a făcut suma s-a urcat tataie în car și-a venit într-o duminică să-i pună pe masă. ”Uite, tată, de la mine atît, mai puneți și voi jumate și=i luați fetei ceas”. Și mi-au luat, iar eu am fost atît de fericită cum nu mai fusesem pînă atunci. Fericirile erau atît de mici și intense pe vremea aceea! Nu mă despărțeam de el decît noaptea în somn, pînă cînd s-a gîndit o fată din cămin să mă despartă de el de tot și mi l-a furat.
Nora lor venea din Basarabia ocupată, dar pentru ei putea să vină de la capătul pămîntului, că tot la fel de departe era. Între Lișteava și Bechet erau granițele nemarcate ale vieții lor.
Au știut unde le e casa, unde le sunt pămînturile, via, grădina, Jiețul, viii, morții, biserica. S-au iubit, s-au veselit, au plîns și-au suferit acolo, între acele granițe fără bornă kilometrică. Au plecat pe ultimul drum la fel ca bunicii, copiii și părinții lor, cu picioarele înainte, în carul tras de boi. Tot în trei răscruci s-au oprit de și-au adunat pașii, tot în cimitirul din spatele bisericii s-au așezat la odihna veșnică.
Iar eu vreau să-mi adun pașii și de pe vîrf de munte, și din adînc de mare, și din înaltul cerului de s-ar putea, atîta dor de ducă am.