Nu mă iubi cum ai iubit
de-atâtea ori până la mine,
sădeşte-mă şi lasă-mă
să-ţi cresc în bătaia inimii.
Aş prinde rădăcini
şi ţi-aş umbri ochii răniţi
de lumina crudă a dimineţii.
Adapă-mă cu roua nouă a buzelor
şi-ţi voi veghea somnu-nsorit
în fierbinţeala albă a nopţilor.
Nu mă iubi cum ai iubit
alte femei cu sânii plini
şi coapse păcătoase.
Ajută-mă să mă nasc
din visele arse
în cercul de foc al fiinţei tale.
Amăgiri 
nici o iubire nu este la fel ca o alta…
fiecare are ceva specific si de neuitat…
imi place mult ideea expusa de tine…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc. 🙂
ApreciazăApreciază
Punctul de după tăcere (ultimul din poem).
Se zice că niciun poet nu este întreg până nu scrie o poezie de dragoste. Foarte frumoasă (poezia).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc frumos 🙂
ApreciazăApreciază
Să nu cumva să mă părăseşti, ai ochi de buni şi devin dependentă de ei. 🙂 Rar găseşti un prieten care să-ţi arate unde ai greşit. Mulţumesc din suflet.
ApreciazăApreciază
Credeam, desigur, că „greșeala” e intenționată. Mie procedeul mi-a plăcut, mai ales că nu l-am întâlnit până acum. 🙂
Uneori hazardul vrea să „scrie” și el în text.
ApreciazăApreciat de 1 persoană